“Adormita din frumoasa padure” – incercare de explicatie exhaustiva a misterului din poveste si a sarutului invietor!

Parafrazand povestea cu pricina – “Frumoasa din padurea adormita” vreau sa va impartasesc uimirea mea ori de cate ori citesc sau traiesc o poveste…descopar alte si alte intelesuri. O sa ziceti ca e o gaselnita sau o paradigma folosita pentru a iesi in prim plan, dar sincer, va spun ca in povesti sunt encriptate multe din secretele si tainele lumii. De exemplu o fata frumoasa se trezeste la o realitate dupa ce este iubita si sarutata, intr-o padure fermecata (povestea!)…asa este! In scrierile Areopagitice, Dionisie “distinge doua cai teologice cu putinta: una procedeaza prin afirmatii (teologie catafatica sau pozitiva), iar cealalta, prin negatii (teologie apofatica sau negativa). Cea dintii ne duce la o anumita cunoastere a lui Dumnezeu - ea este o cale nedesavirsita; cea de-a doua face sa ajungem la necunoasterea totala - aceasta este calea desavirsita, singura care se potriveste cind e vorba despre Dumnezeu, care in natura Sa nu poate fi cunoscut. Intr-adevar, toate cunostintele au drept obiect ceea ce este; ori Dumnezeu este dincolo de ceea ce exista. Spre a ne apropia de El ar trebui negat tot ceea ce este mai prejos de El, adica tot ceea ce este”. Asadar in padure – apofatism si catafatism amestecat teandru are loc teofania – Aratarea lui Dumnezeu - trezirea frumoasei adormite (“Frumosul va salva odata lumea” - Dostoievschi), adica a persoanei care in stare normala nu ar putea fi asa. Trezirea, in poveste este facuta printr-un….sarut (sau mai multe – povestitorul nu precizeaza clar acest aspect). Sarutul este intalnirea maximala dintre doua suflete care isi “cumineca” duhul…suflarea de viata si astfel intr-un fel devin una…pentru ca respire acelasi aer – PNEVMA! Prin sarut Iisus a fost tradat, dar tot prin sarut, prin suflare, omul a luat fiinta si mai tarziu, tot prin gura a fost restaurant, rascumparat…gura fiind “poarta sufletului” – pe care sufletul iese la finalul vietii pamantesti, conform traditiei rasaritene (“dupa cum ochii sunt ferestrele sufletului” – prin care acesta priveste si este privit!). Fara a forta o explicatie, insasi Sfanta Cruce este un imens sarut dintre Cer (Sfantul Duh) si pamant (Fecioara Maria), prin cei trei “Fie”, omul se restaureaza – Dumnezeiescu “Sa fie om…” de la Geneza, Gabrielnicul “Fie” din noul Testament si Feciorelnicul “Fie mie…” – incuvintarea fecioarei Maria la vestirea ingerului pentru intruparea Minunii celei dincolo de orice minune, asadar voinicul din poveste, in apofatism si catafatism, invie prin sarut o frumoasa, o mama care va zamlii vieti spre Slava Vietii!