Recapitulare de bun simt

Recapitulare de bun simt,
(care aveţi căuşul minţii mai mic, sau suferiţi de „nimic-concisul” recent, citiţi pe diagonală, tot se va prinde ceva…!)

Nu aş fi vrut să scriu acest articol, deoarece în mod sigur o să-mi parvină din nou critici sterile sau laude deşarte. E şi ce, până la urmă, de-aia se va opri soarele de pe cer sau pământul din rotaţie! Cursul atacurilor şi laudelor trebuie impetuos puse la punct. Laudele nu mă mulţumesc deoarece sunt numai laude şi mai trebuie să spun că eu doar am redescoperit ca orşicare dintre voi filonul autentic al credinţei nedisimulate şi a neamului în care trăiesc. Bine, bine, am scris şi altfel, dar nu neapărat critic sau obraznic. Criticile le accept ca cealaltă parte a adevărului, dar dacă sunt de bun simţ, de la oameni de bun simţ şi bazate pe adevăruri, nu deşănţate! Eu nu scriu pentru mine şi pentru orgoliul meu, ci pentru adevăr şi dreptate, în duhul iubirii autentice de om şi Dumnezeu!-cred ca propoziţia asta ar arăta mişto pe prima pagină a cărţii sau undeva unde incepe cartea sau pe coperta pe spatele cărţii acolo unde se prezintă autorul !
În articolul „2006” vorbeam despre orwellianul an în care vieţuim, despre Armata, care cu aceiaşi bocanci cu număr mare şi maşini de război depăşite, bagă la înaintare „carnea de tun” a fiilor acestei ţări, mai ales unde nu ne fierbe oala. Indiferent de ce-ar zice unii sau alţii, nu avem ce căuta şi ce apăra acolo. Am scris acolo şi despre Biserică, cu durere, despre „iubirile eşuate în putere” şi altele, altele…apoi politichia noastră cea de toate zilele…cu dosare, amante, şpăgi, despre accederea doar dacă eşti mason, evreu sau homo, etc…apoi despre învăţământ şi prea mulţii piloşi, moşi, babe care ţin cu dinţii de catedră blocând într-adevăr pe tinerii merituoşi, despre curricumurile aiuristice tip new age…despre afacerile cu acoperire politică, gen Caritas, Delphing, BIR, etc…despre opinteala de a condamna comunismul, sau securiştii numai…Mi s-a răspuns că eu sunt cel care vede strâmb şi deşelat…oare domnii mei critici, voi sunteţi chiar condesatori ai vidului? Închei acest rechizitoriu la articolul sus amintit, „2006” cum am încheiat şi acolo…poate acum aud şi văd aceia: Din fericire România este cu mult mai mult decât aceste nimicuri exacerbate, este cuminţenie, omenie, binecuvântare, este duioşie, este dor, doină, cucernicie, încă bun-simţ, isteţime, nemoleşeală, vivacitate, chiar şi în cele mai de jos, cultură, atât cât este, dar este !
În „Exilul Maicii Domnului şi Liturghia schimbată” am scris ceva mai apăsat despre puţin ştiuta hotărâre a Sf. Sinod de a schimba Liturghia existentă (care hotărâre se încearcă să se aplice insinuos). Am pus acolo în paralel argumentaţiile lor, care nu sunt numai gramaticale, atenţie !....cu cele ale Sfinţilor părinţi, ale bunului simţ, precum şi ale altora….stupoare, au început să scuipe şi acum aici…vlădicii iniţiatori au aruncat cu toiagul igumenic şi au interzis primirea mea la Marea Agapă Liturgică din oraşu-mi natal, iar aceştia ca şobolanii din altar au acceptat trepăduşa-laşă soluţie…şi am fost interzis, întâi la predică, apoi la altar…ar fi vrut ei mai mult, dar Dumnezeu a zis: „Staţi şi nu îndrăzniţi!”. I-a deranjat publicarea mea, vestirea de pe acoperiş, a acesui început de sfârşit. Închei comentariul acesta cu câteva cuvinte ale unuia dintre „răscolnici”, poate pricepe careva ceva: „Iată de ce, una din cele mai grele încercări survin atunci când iubiţii noştri arhipăstori nu sprijină lupta noastră şi pornesc pe un drum greşit, silindu-ne şi pe noi să procedăm în acelaşi mod. La această ispită se cuvine ca noi să răspundem prin cuvintele apostolului, atunci când sinedriul le-a interzis să propovăduiască Numele lui Hristos: „Trebuie să ascultăm mai mult pe Dumnezeu decat pe oameni”. Unii dintre creştini se vor împotrivi, desigur repede vor fi neutralizaţi şi calificaţi drept „răscolnici” (cum nu o dată s-a întamplat şi în trecut). Ceilalţi vor prefera să tacă, spunând că atitudinea ierarhilor este păcatul lor personal, care pe noi nu ne interesează ş. a. m d. Adevărul ne va izbăvi de moarte (Pr. Timotei Alferov).
A venit rândul apoi articolului: „Evanghelia lui Iuda, Evanghelia holocaustului”, subiect sensibil, pasibil de ordonanţa Năstase. Aici am vorbit despre canalele tembelizante, darwinisto-marxiste (ia ziceţi, ştiţi originea celor doi pomeniţi?), Geographic Chanel, Discovery Chanel, Animal Planet & co…în care, deşi patronate de evrei (lucru neutru şi de no comment) atacă constant religia creştină şi chiar bunul simţ. Am arătat că acele anemice argumente ale susţinătorilor de gnosti-astrologism, împletite cu şamano-voodoo-ism nu sunt decât pentru copiii naivi şi babele cu probleme. Am arătat despre paradoxul...: „Se descoperă Evanghelii peste Evanghelii şi scrieri peste scrieri de mii şi mii de ani, dar unde sunt arhivele Auschwitz-ului, că sunt mai aproape de noi? Dar arhivele reale ale SRI-ului? Dar ale NKVD-ului? Dar ale Stass-ului?” Am încheiat cu : „Poporul român şi nu numai, are dreptul să ştie cine i-au fost asupritorii comunişti cu nume şi prenume, adresă, conturi, aşa cum şi creştinii de peste tot trebuie să ştie că Iuda a fost un trădător şi atât, iar cuvântul trădător nu are mai multe sensuri, ci numai unul: slujitor al Satanei” şi bineînţeles, criticii mei cerbari...nu au întârziat să vomite argumentele lor de două parale.
Urmează articolul: „Crăciunul Roşcovelor” în care mărturiseam despre Crăciunul mimat de americani şi româno-americani în SUA, pe unde mă preumblam atunci, despre superficialitatea securimii de acolo, despre exilul care a îmbătrânit sau a dispărut cu forţa de acolo, despre zidurile cenuşii şi poporanismul românilor de acolo, care nu mai vor să recunoască la „proştii din ţară” că spală lăturile negrilor şi că-s dezrădăcinaţi rău...cu anumite excepţii, care mă vor ierta, desigur! Am vorbit despre brain-washingul făcut tuturor acolo, despre Moş Crăciuniţele cu Coca-Cola şi cadourile cu roboţi, Play Station şi X Box-uri făcute copiilor, despre nevoia ca toţi să-L naştem pe Hristos în noi, în aceste zile (aspectul mariologic al Bisericii, Părintele Evdochimov) şi ce credeţi...am primit o groază de ameninţări din partea, nu-i aşa că ghiciţi? A românilor care mănâncă roşcove în ţara roşcovelor, America...masoni, popi, terchea-berchea.....bine, unii m-au mai şi publicat, bătând din palme că înjur pe cei de acolo, dar nu pentru asta am scris eu ce am scris!
Am încercat să o „dreg” oarecum cu articolul din ajunul marii sărbători, intitulat: „Paralele Crăciunului”, în care de la afirmatia lui L. Laveile („Orice început se mişcă între bucurie şi sacrificiu”) şi până la aceea că, gândirea religioasă (Jaspers, Lacroix) distinge între „origine” şi „început”. Mi-am structurat expunerea de la Newman şi până la Nicolae Cabasilas şi anume, ca, toţi mărturisesc: „Crăciunul este moartea vechilor noastre deznădejdi”. Degeaba, criticile turnau, dar şi laudele…le-am lăsat să curgă şi să se discearnă…şi s-au decantat !
Urmează, aleatoriu, desigur: „La Apusul libertăşii – cum se votează la români!” unde am plecat de la un fapt real: „S-a dovedit a-nu-ştiu-câta-oară că românul de acum îşi merită soarta pe deplin. Stăteam în pre-ziua alegerilor la o coada la Farmacie (pentru medicamente compensate - acum cozile nu mai sunt la pâine, carne, etc, ci la farmacii şi ... bancomate! Ne-au dresat bine de tot!) şi întreb şi eu un bătrânel respectabil (pe din-afara): „Vă convine situatia asta, să aşteptaţi două zile incontinuu la coadă pentru medicamente? Sau acum veţi ştii cu cine să votaţi?”, mi-a dat un răspuns care m-a năucit: „Cu cine votez? Tot cu aştia (PSD-cripto-neocomuniştii) bineînţeles, ce dacă şi-au făcut averi şi vile pe nedrept, acum dacă s-au îngrăşat aştia să mai îngrăşam şi pe alţii?…” şi am ajuns la impresiile mele de membru într-o comisie de vot. Am încheiat cu: „Să mai salvăm ce mai este de salvat, contează răspunsul fiecărui eu. Să nu ne mai „permitem” luxul să-i îndepărtăm şi pe cei pe care i-am apropiat cu greu, măcar că nu-s vrednici în totalitate (să ia piatra şi să arunce cine se crede mai vrednic!). Sunt pesimist? Se prea poate, dar să nu uitaţi că optimistul este un pesimist dezinformat!” Bineînţeles, aplauze şi înjurături, că de....în Balcani suntem.
Urmează: „O zi în eterna România” (The Daily programme), în care încep sa povestesc o zi din drumul meu aproape la fel spre serviciu şi nu numai, ocolind scuipăturile de pe jos, certându-mă cu şoferul de microbuz pentru manelele la maxim date (moment la care cei pe care i-am arătat cu degetul în „Crăciunul Roşcovelor”, mă aplaudau şi mă înjurau ceilalţi!) şi am ajuns până la citatul din ziarul „Adevărul”, din 11 octombrie 1919, care scria printre altele: „…avem prea mulţi oameni cuminţi şi nici un nebun. Ori nebuni ne trebuie. Cei de la 1848 erau nebuni şi au desrădăcinat regimul boieresc de atunci…ne trebuie şi nouă nebuni. Cu oameni cuminţi care despică un par în 14 şi tot nu se hotărăsc, nu este nimic de făcut. Ne trebuie cel puţin un nebun, dacă nu mai mulţi nebuni. Ce va face nebunul ăsta, de unde vreţi să ştiu eu ?…Se cere dar un nebun. Să vină nebunii.” Concluzia articolului cu pricina a fost simplă: „Regenerarea acestui neam de viteji nu se poate face, ignorând defectele „recente” şi exacerbând calităţile ce ne-au mai rămas” Din nou, aplauze, mai ales de la cei care plecaseră peste ţări şi mari, şi chiar de la unii care spuneau mai deunazi că avem sufletul (noi, românii) „ca un cur” (Tismăneanu în „Politicile”). Făcusem o diferenţă între neam....din trecut până în viitor şi poporul, deplorabil ca secvenţă a neamului, ancorat în aici şi acum! Dar cine să discearnă?
În „Gâlceava Diasporei cu Exilul”, explicam diferenţa majoră între aceşti termeni şi mai ales despre ceea ce li se pregăteşte românilor de peste tot. Ziceam, în cunoştinţă de cauză despre neunirea din afară a românilor de pretutindeni, despre reactivarea foştilor securişti şi turnători de prin diaspora, etc...Acolo dădeam şi nume, adresă, dar oare cui a folosit? M-aş bucura ca măcar unuia; oricum ar fi, blesteme masonice, securisto-pupincuriste, mi-am atras şi de acolo!
În: „Distrofiile unei preoţii mutilate”, scriam despre „păduchii volterieni” care, au pe frunte scris: „Orice pasivitate este egală cu complicitatea” - Pr. Boris Răduleanu - şi tot mai încearcă să doarmă liniştiţi pe pernele lor de puf de minciunică. De la minunata viziune a lui Teodor M Popescu vizavi de menirea şi slujba preotească şi până la aceea a Pr. Buga Ion în ultimele sale cărţi („…ultima rugăciune adevărata a unui teolog este aceea înainte de hirotonire, după nu mai are timp, sau consideră că îi este de ajuns harul primit…nimic mai fals!”), totul trece prin voinţa Celui de Sus şi a celui de jos, a omului ploconit cu această mare putere ! Am atacat crunt felul zootehnist şi CAP-ist al celor de azi, cu har şi reverendă şi am ajuns la concluzia: „… El se trezeşte, după perioada idilică şi pitorească a imaginii preoţiei, citite de prin manuale, în cel mai de plâns TRIUNGHI AL BERMUDELOR, odată intrat, nu mai ai scapare. UNA din laturi este PAROHIA, CREDINCIOŞII, ALTA – FAMILIA SA, IAR ALTA – EPISCOPIA! Pe cine şi cum să o satisfacă ? Orice apropiere de una din laturi face să sufere celelalte două!” Mi-am atras iarăşi promise anateme care mai de care mai deşelate şi subiective…parcă o caut cu lumânarea, îmi veţi zice! Să dea Domnul, eu orb fiind să ţin o lumânare în mână ca să vedeţi voi drumul drept!
Oarecum indignat de foamea de senzaţional şi de atacarea frăţească din cazul Tanacu, am scris: „Suntem ceea ce mâncăm, ceea ce bem…”, în care încercam să explic de ce atâta vervă şi înfierare pe unul din cazurile din BOR, respectiv acel Ieromonah care din varii cazuri a fost acuzat de ucidere. Am încercat să fac o deosebire dintre teologia de amvon şi cea duhovnicească cu adevărat! Plecasem de la afirmaţia lui Steinhardt: „Suntem ceea ce bem, păi cum să nu fie aşa? Nu a zis Hristos: „de nu veţi bea sângele meu şi de nu veţi mânca carnea mea…vii nu veţi fi”? şi am ajuns la concluzia că atâta ceartă, înfierare, otravă, etc. din partea fie a presei, fie chiar a teologilor este rezultatul că aceia „mâncau şi beau” scolastica pe pâine şi acum scoteau toate acestea pe nemestecate şi negândite. De aici şi scandalurile despre exorcizare, Biserica primitivă...s-a ajuns până într-acolo încât unii dintre episcopi au început o „curăţire” printre toţi acei „supuşi” din mănăstiri şi biserici care le stăteau împotrivă, alţii, cu cămăşi albe şi butoni aurii pe sub reverende, apăreau la Tv şi spuneau că...acei preoţi care fac aşa ceva (exorcizări) nu ar trebui să le facă dacă nu au doctorate, masterate, etc....deci....ceea ce mâncaseră dumnelor în studenţie...acum erau de mult digerate şi chiar vărsate..în public...şi mulţi mâncaseră stricat şi nu din Duhul Care da Viaţă! Bineînţeles, criticile şi acum se aud....şi mai încearcă anemic să mă arate cu degetul...eu am spus ce am avut de spus!
În: „Psihologia Creştină a adâncurilor (a Sfinţilor Părinţi filocalici) între Psihologia înălţimilor (C.G. Jung ) şi psihanaliza freudiana (S. Freud)” am expus aberaţiile psihologiei şi psihanalizei moderne, bazate fie pe S. Freud, cu a sa obsesie sexuală, fie pe Alfred Adler cu obsesia puterii, fie pe oarecum apropiatul K. G. Jung care încercase să facă o punte dintre religie şi psihanaliză. Bineînţeles, neajunsul psihanalizei moderne este neacceptarea energiilor necreate şi de aici nedeosebirea dintre înrâurirea duhului lui Dumnezeu şi a celor necurate....dar şi aici, critici....din partea teologilor, că încerc o subtilă amestecare de New Age şi teologie...culmea, tocmai eu care am scris atâta împotriva acestui curent antihristic! Problema la aceştia era aceea că nu prea citeau...ci doar preluau câteva păreri de prin cărţile scoase pe bandă în ultimul timp. Ceilalţi, psihologii, filozofii, mă atacau deoarece dădeam idei despre o posibilă....spiritualizare a psihanalizei şi despre aşa zisa Psihologie a adâncurilor, a Sf. Părinţi Filocalici.
În: „O controversă actuală (Actualitatea pericolului TV şi capcanele explicaţiilor atee şi ne-ortodoxe)”, am răspuns la valul de cărţi cu poleială ortodoxă care se vroiau ca profetice, atenţionând lumea creştină despre pericolul TV şi al efectelor asupra creierului uman. Am citat câteva la modă şi le-am demontat pe baza Sf. Părinţi care spuneau clar: „Sediul gândirii nu este în creier, ci în inimă, dar nu în muşchiul cardiac, ci în sufletul personal...” Bineînţeles teologii de ocazie....atacau....la fel şi darwiniştii de peste tot...: „cum poate un preot să spună astfel de aberaţii....?!” Dar nu spuneam eu, ci Sf. Părinţi...vă rog citiţi-i! „Sf. Grigore Palamas a subliniat că „fiinţa” raţiunii se găseşte în inimă, în timp ce „lucrarea” ei este în creier. Teoria aceasta a fost investită cu autoritatea hotărârilor Sinodului din Constantinopol (sec XIV).”...despre apusenii şi de la ei toti urmaşii: „Influenţaţi de filozofia platonică, care nu numai că nu cunoaşte distincţia minţii în fiinţă şi lucrare”...

În: „Des-conspirarea controversei: Codul lui Da Vinci (încercare de critică tautologică)”, am încercat să arăt că problema Codului este una falsă şi împotrivirile şi anatemele date de oamenii bisericii sunt jalnice şi caraghioase. Nu aşa se răspunde acestor provocări...nu făcându-le propagandă negativă! „ Fratele cel Mare stă cu ochii pe noi” (G. Orwell), se pare că „fratele cel mic”, adică restul care nu Conspiră, va adormi din „marele căscat” (Dostoievschi) prin explicaţiile, teoriile şi toate controversele actuale, adevărate furtuni în pahare cu apa. Neputând funciar să vadă dincolo de materialismul credinţei lor superficiale, trecând prin experienţe de tipul „stigmatelor” din palme, încercând să vadă doar o „Împărăţie lumească” a lui Dumnezeu pe pământ, administrată de Vicarus Christi (Vicarul lui Hristos-Papa) eventual cucerită cu forţa (Cruciadele) este aproape normal că au ajuns la acest apogeu de tembelism, cum este Codul lui Da Vinci sau Evangheliile lui Iuda, Toma, Nicodim, Filip şi câţi vor mai fi. Neavând călauza „Pnevmatologiei” („ştiinţa Sfântului Duh”) răsăritene, negând din incapacitate de înţelegere „Energiile necreate” (vezi disputele isihaste dintre Sf. Grigorie Palamas şi călugărul Varlam) se trece rapid la Filioqve (adaosul din Crezul catolic) distrugând astfel Taina Sf. Treimi şi chiar bunul simţ creştin. Criticile sterile îşi scot capul bleg şi aruncă cu noroi, în general datorită cică „lipsei mele de simţ artistic”, datorită atacurilor la adresa mediului catolic şi chiar a Bisericii surori (care soră monşer? Poate vitregă, nu de acelaşi tată făcută!)...iaraşi nu se vede pădurea din cauza copacilor!
În: „Crearea şi sfârşitul lumii, o perspectivă ortodoxă”, am încercat să punctez unele probleme care mă frământau de ceva vreme şi anume: cum se face că teologii noştri, chiar şi unii duhovnici, nu au în vedere răspunsurile pe care ar trebui să le dea Evoluţionismului şi chiar Creaţionismului de sorginte protestantă. Sau poate nu cred că este aşa de important...dar este, mai ales în secolul XXI, care va fi sau nu, după cum este sau nu mistic. Marllaux vorbea despre mistică, dar oare care? Slavă Domnului, avem gânditori, duhovnici, har, dar mai trebuie şi o sistematizare a articolelor din punct de vedere ortodox ale Creaţionismului. Dacă aţi ştii ce foame este pentru aşa ceva....în universităţi, biserici, minţile credincioşilor noştri intelectuali...! În general se zice că materialismul este contra spiritualului. Trebuie să dezarmăm astfel de ziceri sterile şi fără rezultat. „Materia tot din bine se trage” (Sf. Dionisie Areopagitul), iar noile descoperiri ale ştiinţei confirmă faptul că materia în forma ei de particulă ultimă este energie vie, potenţial conţinută de materia cuantică. Materia cuantică nu este altceva decât o concentrare de energie a câmpului (vidului) cuantic. Deci este fals să te referi la materie ca la ceva păcătos şi rău. Dincolo de nivelul (vidul) cuantic există nivelul subcuantic, universul cuantic provine dintr-o sursă veşnic creatoare, situată dincolo de spaţiu şi timp” – David Bohm (laureat al premiului Nobel) Biblia spune şi ea la fel: „Dumnezeu a creat totul din nimic” (Geneza). Ştiinţa a putut descrie cu precizie chiar ceea ce s-a întâmplat de la 10 la puterea (-43) secunde („Timpul zero” sau „Timpul Planck) după crearea Universului. „Fizicienii nu au nici cea mai mică idee despre ceea ce s-a întâmplat înainte de acest Timp al lui Planck”, mărturiseşte fizicianul francez Grichka Bogdanov. Dacă primul obstacol îl pun cuarcii, entităţile infinitezimale (10 la puterea -18 m) ceea ce reprezintă un „zid dimensional” dincolo de care totul este energie, nimicul de care vorbeşte Biblia. Incapacitatea ştiinţei de a învinge „zidul termic”, „ orizontul cosmologic” al opacităţii, „zidul dimensiunilor” cuarcilor şi „zidul lui Planck” poate fi rezolvată cu ajutorul Teologiei Răsăritene. Ortodoxia, singura care acceptă energiile necreate şi care este plină de Lumina Dumnezeiască. Cele mai noi descoperiri cosmologice, precum şi ştiinţele mai noi, cum ar fi Cibernetica (adevăratul părinte este românul Odobleja), Teoria Haosului, a Fractalilor, Fizica cuantică şi sub-cuantică contrazic Evoluţionismul predat în vremea materialismului dialectic-comunist.
Dacă ştiinţa confirmă Crearea Universului de către o Inteligenţă Superioară (Persoană Supremă), Biserica Ortodoxă completează lipsele Creaţionismului de sorginte protestantă, în care, după creare, Dumnezeu s-a retras (solipsism) şi nu mai intervine. Ortodoxia susţine o „creare încontinuu” a lumii, o susţinere prin energiile necreate ale dumnezeirii. Dumnezeu nu este un impasibil, care creează din plictiseală sau moft, El este iubire şi pentru că este iubire maximă nu poate sta impasibil, dar nici nu poate viola libertatea pe care tot El a dat-o.
Până aici totul bine şi frumos, dar pietrele vorbelor aruncate în cyber spaţiu, nu au întârziat să apară: „cum poate un pârlit de popă să se bage cu nasu’ în ştiinţă, să-şi vadă de colivă şi de colaci...”, bine, bine, ingraţii mei neştiutori, în primul rând nu aveţi cum contrazice evidentele dovezi prezentate şi apoi vorbiţi de ceva ce nu aţi reuşit să experimentaţi, anume, „cascada Duhului” în Biserică, deoarece poate aţi intrat doar la botez şi poate veţi intra doar cu picioarele înainte, la moartea voastră fizică, că sufletească...sunteţi puşi în cel mai belicos coşciug darwinisto-materialist, de multişor timp.
A urmat: „Asasinii Inocentului”, în care v-am numit, detractorii mei...draci (nu prin fiinţă, ci prin dobândire şi apartenenţă!): „Asasiinii Incocentului sunt toţi laşii pământului, neterminaţii, stricaţii, prefăcuţii, fariseii, turnătorii, trădătorii, superficialii, mediocrii, materialiştii (în sens darvinist), neatenţii, mândrii, geloşii, invidioşii, flecarii, urâţii, conformiştii, disciplinaţii, culturalnicii, plafonaţii, hidoşii cu inima, piloşii, schimonosiţii la suflet, egoiştii, hazii, trepăduşii, ageamiii, masonii, ecumeniştii, mondialiştii, zevzecii, măgarii, profitorii, zeflemiştii, maneliştii, politrucii, securiştii, sioniştii, grosolanii, nepoliticoşii, răpănoşii, necizelaţii, obraznicii, comuniştii, exploatatorii, interesaţii, borfaşii, mincinoşii, neşlefuiţii, slugarnicii, neantizatii, pupincuriştii, lingăii, genul: „linge-cuminte picioarele”, mâncătorii de sub unghii, acediştii, lăudaroşii, molaticii, blegii, mototolii, torţionarii, moleşiţii, căcănarii, şi alţi cercopiteci fără creier şi inimă…”
Am continuat cu Cel asasinat, Inocentul, Măria Sa Copilul…din noi toţi: “Asasinăm incontinuu, copilul din noi, prin maturitatea înainte de termen, prin forţarea seriozităţii şi isteţimii naturale, de pe la şcoli, vrem ca, copilul nostru să fie geniu, îl ucidem încet, încet, făcând loc la hidoşenia profesiei de pe care să stea liniştit să-şi roadă ciolanul în faţa Tv-ului, şi să-şi petreacă cât mai multe concedii dincolo de termopanele casei refăcute şi a maşinii de lux. Dar el, copilul, zglobiul, nevinovatul unde l-am pierdut? Unde a rămas în urmă? Nu mai contează într-o lume de business-mani, nu? Cravata s-a substituit fraudulos jucăriilor nevinovate din cârpe, hârtie, beţe etc. Mingea, acest bol magic care sare până la soare şi se mai întoarce la odihnă în asfinţit cu obrajii îmbujoraţi, e înlocuită cu tastatura laptopului şi cu ecranul LCD care depersonalizează şi înroşeşte stupid ochii. Ursuleţul de pluş rămâne prăfuit, la fel şi maşinuţa de plastic care ne alinta singurătatea în detrimentul sclifositului şi pretenţiosului „service bun”, plătit cu sânge şi amintiri de copil. Ce proşti suntem cu toţii, de la un capăt la altul, fără noimă şi har!
Ucidem arta, prin ne-arta, promovând nulităţi cu pile…cu scălămbături sau imitaţii idioate rău. Dacă aţi mai fost în ultimul secol prin vreo galerie de artă să vedeţi ce ciudăţenii aninate pe pereţi. Imitaţii şi kischuri second-hand ce înfioară şi pereţii, dară-mi-te arta adevărată, care este creaţie, nu imitaţie. Adevăraţii artişti, creatorii, nu au dreptul, nu-i aşa, la expunere şi stau în umbra voastră...sau cel puţin aici!
Aţi ucis literatura, indiferent de asociaţie şi uniune a scriitorilor…pun pariu că nici nu bănuiţi cât de mediocrii sunteţi, şi habar nu aveţi că sunt alţii mult mai talentaţi decât voi, anonimi, la care nu veţi fi vrednici să le descheiaţi nici măcar sandalele de la picioare. Dar e vremea voastră, ce putem face?
Aţi ucis filmul…prin tembelele seriale ce nu se mai sfârşesc (credeam că numai universal este infinit, dar văd că şi telenovelele şi…prostia), în lacrimogenele creiere de gospodine post-decembriste frustrate. Tarkovschi, acest zeu al filmului, ca rugăciune se întoarce plictisit pe partea ailaltă…ce bine că a plecat…să nu mai vadă!
Ucideţi presa…tot prin ceea ce convine celui mai mare. Oriunde întorci capul, de la mare la zare, vezi Cotidiene, reviste, Periodice, etc…care publică nimicuri sau sunt axate pe teoria chibritului stins de mult. În fiece agenţie de presă e unu’ acolo domnule care taie totul, cenzurează ca să placă şefului sau plebei, dar peste tot e unu’, nu-I aşa că ştiţi în orasul vostru cel puţin unu’? Ia duceţi-vă domnilor la ei şi luaţi-i pur şi simplu de guler şi daţi-i un şut în dos!
Aţi schimonosit hâd Biserica, mireasa lui Dumnezeu, aproape aţi violat imacularea ei. Ce har, ce iertare, vă jucaţi domnilor cu focul sacru…şi culmea, tot voi daţi verdicte…ticăloşire fără margine, prostime fără măsură. Adaptăm neadaptatul, Iconomisim, Acrivia şi Pogorâm, Nepogorâtul! Suntem mai de plâns ca ultimul animal de pe lume, schimbăm, modernizăm, adaptăm, comentăm scălâmb canoane, de-a valma, promovăm şi ne complacem cu lăturile şi scursurile…pe cine credeţi că înşelaţi? Cu penseta domnilor se scoate neghina din grâu, nu cu cizmele!
Ucidem fără scrupule familia…prin familie! Familia e sfântă, familia e celula, etc…da, da, să o credeţi voi, care familie monşer? Vedeţi voi vreuna? Sau poate că „este”, dar nu prea multe! Ticăloşiţii de azi sunt şi ei părinţi, vă închipuiţi cum va arăta lumea mâine, când aceştia vor creşte mari?
Ucidem cuvântul prin vorbărie, cât mai multă, fără noimă…s-a scris în ultimul eon, enorm, mai este ceva de spus…nu cred, totul este zis…dar nici un cuvânt care să mişte piatra, să zidească…nimic! Veri naivitas!
Ucidem moştenirea dăruită nouă…natura, pământul, universul prin mândrie, căpoşenie, poluare spirituală şi materială, egoism feroce, ce…nu-I aşa? De câte ori aţi scuipat spre cer şi v-a căzut scuipatul pe faţă? De câte ori aţi aruncat o hârtie pe jos sau aţi fumat în aer…cât credeţi că va mai suporta acestea?
Ce mai este de ucis…să ucidem!”
Blestemăţii am primit şi aici…cum de-mi permit eu să le arăt Asasinilor morali şi nu numai,o oglindă ca să vadă hidoşenia chipurilor ce le poartă sub forme de cap, sau capete…? Şi iată că le-am arătat că sunt goi şi hidoşi…bine, bine, efectul a fost că, conştiinţa lor lucrează, atât, că despre schimbare….Dumnezeu cu mila!
Soluţia? Aceasta şi numai aceasta: „Lăsaţi Inocentul din tot ce vă înconjoară să iasă, să se descopere, să trăiască şi vă sigur că vă va da, mai mult decât puteţi duce, şi vă veţi minuna fericit! Să învăţăm sau să ne dezvăţăm de limbaj matur, să gângurim ca şi copiii, să ne jucăm ca ei, să ne îmbrăcăm ca ei, să se facă şcoli unde să ne dezveţe de toate apucăturile hâde ale oamenilor mari, din toate domeniile…nu ar fi frumos? O lume guvernată după placul copiilor, cu fluturaşi mai albi care zboară, cu dulciuri sănătoase peste tot, cu căţei pufoşi şi pisicuţe blânde, cu jucării… Orice aţi zice, alternative nu avem, a zis-o chiar El: „De nu veţi fi ca şi copiii nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu”, şi ce le place copiilor? De astea! Na!”
A urmat: „Celebritatea Iubirii” în care am făcut trecerea de la „Sandaua lui Empedocle” la „Săgeţile lui Eros” şi chiar la „Agape”-ul dumnezeiesc. Am dedicat articolul… „Ligiei din noi”, este vorba despre romanul creştin, de dragoste: „Qvo Vadis” a lui Sienkiewicz. Am criticat muţenia din Biserică vizavi de fiorul dragostei şi a răspunsurilor total neadecvate ale celor ce trebuiau să fie Luminofori şi sunt Întunecători…adică teologilor, preoţilor…formatorilor de caractere. Se vine în general cu stereotipii şi canoane aplicate aiuristic şi din plictis, nimic concret, pe limbajul şi forma tinerilor de azi. Nu mai ştim să aplicăm învăţăturile sfinte în dinamica de azi, de aici şi mulţimea de probleme şi deziluzii ale tinerilor care încearcă cu degetul marea vieţii. Am concluzionat: „Acest nod marinăresc, al lui Gordius („Gordian”) nu se poate dezlega decât prin iubire, fără mijloace convenţionale! Trebuie să vorbim fără reţinere, curat, adevărat, tinerilor despre iubire, Biserica încă nu e numai în ceruri, e şi pe pământ şi trebuie să răspundă nu la ce vrea ea (am scris intenţionat cu literă mică, deoarece mă refer la administraţia ei, acră şi seacă) ci la ce a fost menită. Ea trăieşte în cetate nu pe pustiu şi trebuie a da răspuns adecvat „ştiinţei de a conduce masele”, adică politicii, şi iubirii de orice fel, fără frustrări şi angoase”. Păcat că nu se înţelege la timp, nu ar mai fi atâtea lamentări că nu vin tinerii în Biserică, că suntem primii la avort, că, cuplurile se despart aşa uşor…etc…
În urma acestui articol de bun simţ, cred, o ploaie de injurii au curs ca nişte noroaie…nu este vorbă că nu aş şti cum să trec de ele, doar am „cizmele de cauciuc” ale bunului simţ şi cât de cât „cocoaşa sufletească” bătătorită de astfel de răspunsuri şleapede ca şi sufletele care le varsă, dar…mă doare că uneori vin din partea celor care se mai şi roagă…cu toate tacâmurile de icoase, irmoase, axioane….dar de impropriat….deh…..e greu! Am primit în articulări în genul cercetărilor cu băţul la fund a lui Coelho…deşi, cred că nu meritam…şi nu numai eu cred în subiectivismul meu (oare mai este ceva în afară de subiectiv?). Fiţi pe pace, nu voi mă veţi judeca şi nici altcineva dintre criticii mei cerberi. Ce mulţumire este faptul că nu aveţi influenţă decât la cei ca voi!!!
Printre alte articole, pe care nu le mai pomenesc aici a fost şi: „Extratereştrii şi (în) Biserica”, în care am încercat, voi hotărâţi dacă am reuşit să trec de la bătăliile pentru alte civilizaţii de prin universul acesta (ne-negate de Hristos, dar nici confirmate explicit) la cei mai apropiaţi…din Biserică. Şi cine adicătelea sunt aceştia din trupul Domnului? Toţi cei care vor să fie cum trebuie să fie…şi nu îşi pleacă genunchiul lui Baal, acesta fiind orice formă, organizaţie, persoană (aş fi preferat să-i zic individ!) din orice parte…Episcopie, Prefectură, partid….etc. Aici am primit „palme” zicându-mi-se: „Cum ai cutezat tu să vorbeşti despre personalităţi, ca Pr. Nicolaie Steinhardt, Pr. Stăniloaie, etc…la pertu’? Păi, dacă vă simţiţi apropiaţi, intimi chiar cu ei, prin acelaşi Duh care vă ispiră, cred că nu numai că nu s-ar fi supărat aceştia, ci ar fi creat o anumită stare, proprie numai prietenilor şi celor ce se iubesc în Hristos domnul…dar de unde să gustaţi voi acestea, prea-acrilor? Am vorbit acolo şi despre neghioaba slugărnicie confundată cu smerenia, despre demnitate umană, dar nu mândrie, despre diferenţa dintre iertare şi uitare…care nu merg mereu şi obligatoriu împreună….e clar….că într-o lume cocoşată, „scandalizezi” cu acestea! Dar cine a avut minte şi inimă de înţeles a înţeles!
Aş vrea să vă mai zic câte ceva, dar cred că deja aţi obosit (unii) chiar şi cu cititul în diagonală pe care îl faceţi…aşa că închei, aşteptând în continuare, părerile, ideile, laudele, injuriile…căci astea vă vor defini!

Acelaşi pentru cei care mă ştiu,
Oricine pentru alţii,

Iulian Gavriluta