Paradigma omul recent, sau despre tranzitarea dintre “Chinurile lui Tantal” şi “Chipul Meduzei”

Paradigma omul recent,
sau
despre tranzitarea dintre “Chinurile lui Tantal” şi “Chipul Meduzei”

Refuzul omului recent de a da lui Dumnezeu ce-I a Lui, după J.Riviere, şi de a se substituii în opinteala lui autonomă, este principala sursă a răului ce-l înconjoară în mod absolutist. De pildă, asemenea “Chinurilor lui Tantal”, el se defineşte din ce în ce mai puţin lizibil pe firmamentul cosmic ca fiinţă filială de sus în jos şi astfel se autotorturează infernal în iluzia autonomiei. Faţă de acest ultim chin, înainte de negarea pe faţă a Arhetipului divin, orice motiv păleşte şi-l face pe om să se scufunde în “black hole”-ul nimicului. Aşa se face că toţi care admiră “Chipul Meduzei” şi rezistă privirii ei insuportabile, ca peisaj fatal, provoacă consternare în jur şi la urma urmei…îşi pierde viaţa….veşnică. Haida-de, zicem steinhradt-ian, cine să mai îngenunche, cînd avem tot ce ne trebuie, cine sa se mai aplece pentru a săruta o icoană tocita de buze în suferinţe sau nădejdi, cînd avem internet şi ascultăm o slujbă on line? Omul recent este pururea adîncit în teoria nimicului şi de acolo scoate la iveală un mănunchi de iluzii proaspete şi le dăruieşte ca emoticoane la ochii roşii, zgîiţi pe geamul monitorului. Cică socializare s enumeşte cînd de fapt e curată condensare a vidului personal. Mi-a duc aminte cum un bătrîn călugăr, pe care nimeni nu prea l-a văzut zîmbind, cum rîdea cu poftă atunci cînd a aflat, la o mănăstire din Făgăraş, că nebunul care vorbea singur, mergînd prin curtea mănăstirii, de fapt era un tînăr student cît se poate de sănătos la cap cu…hands free la telefonul mobil! Într-adevăr reperele s-au inversat şi nimic nu mai este din ceea ce pare a fi. Noul ascunde capcane tocmai pentru că este ne-cercat, iar tradiţia este numită în mod uzurpator, frînă la modernism, considerîndu-se învechită…şi asta pentru că “şmenarul albei-negre cotidiene”, nu mai vede în tradiţii drumul arhibătătorit şi adîncurile de înţelepciune strînse de veacuri. Şi toată nebunia veacului cel de pe urmă merge de la Senat, pînă-n Deal şi altar, deoarece se observă (odată cu Nesmelov)o naturalizare a credinţei, o karma-zofie, un fel de echivalenţă a acţiunii şi a reacţiunii, cum ar fi spus Nicolae De la Rohia: “na-ţi paraua, dă-mi sarmaua”! Acum izbăvirrea şi ieşirea din cercul strîmt, înseamnă mîntuire, uitîndu-se lamentabil că nu pentru izbăvire de rău trebuie să fim buni, ci pentru că aşa este normal… “restaurarea” omului (Patriarhul neîncoronat al Ortodoxiei, Stăniloaie) este rezultatul urmării Căii, nu meditării asupra Ei! “Sotirios”, în greacă are sensul de întregire, nu de frică să nu cădem la draci în furcă, ci din dorinţa de a fi în comuniune, întregiţi, urcînd din fericire în fericire, fără sfîrşit (Parintele Galeriu, cel mutat în silvestru cerului). Iată cum citim fără să înţelegem şi ne afundăm şi mai rău în habotnicie…de pildă aproape nimeni nu ia în seamă un spect cunoscut de foarte puţini, şi anume, că, toate spaţiile libere din Biblie au sens şi pot fi folosite la decodificarea părţilor cifrate (Richard Wurmbrand). Evreii folosesc un cifru simplu “Atbaş”, în care prima literă a alfabetului ebraic, poate fi schimbată cu ultima şi aşa mai departe….că este aşa se vede clar din faptul că aplicînd algoritmul menţionat….cuvîntul Şeşac din Biblie, un nume de neam care de fapt nu a existat, este …Babel, numele ebraic al Babilonului, deci, spaţiile sînt de multe ori mai importante chiar decît literele şi semnele în sine. Aşa este şi în viaţa reală, tacerile anagramează cîteodată vocile şi înţelesurile…asta pentru cine are inimă să simtă. Cu toate că în psihanaliză se vorbeşte despre conştiinţă ca despre ochi (C.G.Jung), deci de un cîmp de vedere, de un punct de vedere…totuşi adevărul nu poate fi negociat sau votat democratic…el nu există, ci este… apriori! Aşadar, ansamblul de presupoziţii denumite generic paradigma omului recent nu este decît pragul de sus în care dă cu capul viselor lui, vieţuitorul zilelor hîde de azi, el a reuşit ce nu a putut nici diavolul: retragerea treptată din viaţă a sacrului (Tarkovski, în “Filmul ca o rugăciune”), de aceea autonomia cu care încă se făleşte îi este mumă vitregă şi tranzitează între “Chinurile lui Tantal”, martirul etern al lipsei de măsură vindicativă transformîndu-şi “isusiaticul chip şi hristoidica asemănare” (G.Papinni) în chipul hîd, fatal al gorgoanei celei mici: Meduza! Remediul? “A quoi bon tant d’amis? Un seul suffit quand il nous aime” – fabulistul francez Florian (La ce e bun atîţia prieteni? Unul singur e deajuns, dacă ne iubeşte!) – adică HRISTOS! “C’est le commencement de la fin” - E începutul sfârşitului (diplomatul francez Tallyrand).

Acelaşi pentru cei care mă ştiu,
Oricine pentru alţii

Iulian Gavriluţă