Crucea istoriei si Invierea neamului

Blog 90

* Modifica

Cuvintele is visele transfigurate in concret...fie ele scrise cu penelul sau cu buricele degetelor pe tastatura....poti zidi lumi, sau darama constiinte, poti vindeca sau injunghia, totul depinde de energia si sensurile cu care le umpli si de disponibilitatea celuilalt de a prinde nivelul la care ai scris...restul e hazard! VA INVIT ASADAR, LA "DAVAR" ("CUVANT", in ebraica)....infruptati-va si lasati un gand decent despre cele citite...

*
Crucea istoriei si Invierea neamului

Crucea istoriei si Invierea neamului

“Sã ia aminte Europa! Sã stie popoarele civilizate! Noi ne luptãm pentru dreptatea noastrã cea asupritã de a veacurilor nedreptate!” Avram Iancu

"Telul final nu este viata. Ci Invierea. Invierea neamurilor in numele Mantuitorului Iisus Hristos. Va veni o vreme cand toate neamurile pamantului vor invia, cu toti mortii si cu toti regii si imparatii lor. Avand fiecare neam locul sau inainte tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, “invierea din morti”, este telul cel mai inalt si mai sublim catre care se poate inalta un neam.
Noua, romanilor, neamului nostru ca orisicarui neam din lume, Dumnezeu ne-a sadit o misiune. Dumnezeu ne-a hotarat un destin istoric. Cea dintai lege pe care un neam trebuie s-o urmeze este aceea de a merge pe linia acestui destin, implinindu-si misunea icredintata. Neamul nostru n-a dezarmat si n-a dezertat de la misune oricat de grea si de alunga i-a fost calea Golgotei lui. Si acum ni se ridica in fata obstacole inalte ca muntii. Fi-vom noi, oare, generatia debila si lasa, care sa lasam din mainile noastre, sub presiunea amenintarilor linia destinului romanesc si sa parasim misiunea noastra ca neam in lume?” C.Z.C.

Mostenirea Dacica, coordonata esenþialã a sufletului si al neamului nostru

Crucea istoriei a fost şi grea dar şi uşoară, după cum ne-o descrie din letopiseţe cronicarii noşti, când împinşi de clevetirile neamurilor înconjurătoare au fost nevoiţi să aştearnă istoria neamului nostru. A fost uşoară crucea istoriei, pentru că a fost frumoasă, unică, ca orice cruce de altfel, dar grea atât datorită altora care ne puneau poveri peste poveri, acelor ce le întinsese mâna pentru ajutor la nevoie dar care ne-o scuipaseră de atâtea ori, cât şi pentru simplul faptul că atunci când s-a întipărit din ea nu prea au avut alt sprijin (poate nici nu se voia) decât limba vorbită de popor cu mărturiile ei.
Grigore Ureche şi Miron Costin, amândoi trecuţi prin colegii iezuite din Polonia, leagă limba românească cu cea latină pe care o învăţase la şcoală (şi nu cu „latina populară vulgară” care era de fapt o latină dacicizată), au scris letopiseţe stângace în care se străduiau să convingă că:”De la Râm ne tragem” (Grigore Ureche) . Dimitrie Cantemir, contemporan cu ei aminteşte de daci, dar insistă că întreaga ţară, pe careo locuiseră, a fost prefăcută în provincie romană şi că: „poporul dac a fost parte nimicit, parte risipit încoace şi încolo”. Numai stolnicul Constantin Cantacuzino, pomenit mai cu bun simţ al istoriei decât dintr-o cunoaştere a trecutului, spunea că: „Din Dachi şi Gheţi erau încă mulţi rămaşi, că nu s-au putut stinge toţi oamenii dintr-o ţară, cum nice că poate, ci tot au rămas.” Şi mai adăugă: „Dachii şi Romanii multă vreme tot într-un loc trăind şi locuind bine unii cu alţii, s-au amestecat prin rudenie, unul luând fata altuia, altul feciorul altuia atâta s-au amestecat şi s-au unit, cât mai pre urmă tuturor Dachi le zicea”. Având slăbiciunea sufletească venită cine ştie de când, în haine străine “şcoala ardeleană” de mai târziu prin Samuil Micu susţinea că după “descălecarea romanilor în Dacia”, aceştia i-au „stârpit” pe daci; acelaşi lucru scriindu-l şi Gheorghe Şincai. În romanitatea pură a poporului nostru a crezut şi Petru Maior. Iar nu demult un cărturar ca I.I. Russu, de data aceasta fără scuza lipsei de informaţii, a scris că populaţia Daciei, în aproape doua veacuri după venirea romanilor a fost supusă unui „voit proces de deznaţionalizare, violent şi rapid, care a avut o primă urmare: înlocuirea treptată a limbii dacice cu adoptarea limbii romane”. Poate aşa a vrut Bunul Dumnezeu să ne „încerce”, să ne „ispitească” cu astfel de scriitori ai istoriei care se „dedau” după aşa zisele „mari popoare”, nu de alta ci pentru a le fi bine sau pentru socoteala greşită de „a crede că ne fac un bine”. Dar era “un bine forţat” şi deci un fals căci spun Sf. Părinţi ai ortodoxiei: “Un bine nu este bine decât dacă este făcut bine.” Primul care “dovedeşte moştenirea dacică, ca o coordonată esenţială a sufletului nostru” a fost Bogdan Petriceicu Haşdeu, deschizând drumul pe care-l va bătători N. Desuşianu, Vasile Paravan şi atâţia alţii. Cu mintea spunea: “Suntem romani, mai romani decât francezii, decât spaniolii, decât italienii, în sensul că totul am moştenit de la romani.” În inimă însă şi cu ciuda lipsei de cunoaştere adauga: „Nobleţea noastră este veche ca pământul, dar aceasta nu poate fi demonstrată decât reconstituind viaţa şi antica civilizaţiei dacilor, elementul primordial al fiinţei poporului nostru.” În studiu său „Pierit-au dacii?” folosind texte din Eutropiu, Dio Cassius şi alţii, criticând apoi pe reprezentanţii şcolii ardelene pentru chipul greşit de a tălmăcii unele cuvinte latine, conchide că Traian a supus dar nu a stârpit pe daci, că după moartea lui Traian numai o parte a Daciei a rămas sub stăpânire romană şi că timp îndelungat după cucerirea Daciei şi că timp îndelungat după cucerirea Daciei, dacii îşi păstrau vechea lor naţionalitate. Tot el îl pomeneşte pe istoricul latin Appian, care prin al patruzeci şi treilea an de la cucerirea Daciei vorbea de: „romanii ce-i stăpânesc peste Dunăre pe geţi, ce îi cheamă tot daci”. După Haşdeu însă nici unul din cele “câteva elemente” aflate la temelia neamului nostru „n-au fost predominante” iar „firea acestor elemente şi chipul cotropirii lor în unul singur, au fost ca noi să fim o viţă neatârnată … ale cărei însuşiri acum sunt de istov deosebite însuşirile fiecărei părţi consecutive, din cele ce au fost dinr-un început introduse în ce.”
Mai presus de morfologie şi sintaxă, dincolo de nestinsele întinderi ale minţii de a pipăii înţelesuri neaflate în lucruri si oameni, dincolo de „împrumuturile” cu care neamurile se înfruptau din agonisirile limbii altor neamuri, duhovnicia vede atât la obârşia cuvintelor, cât şi la temelia neistovitelor izvodiri de înţelesuri, Cuvântul lui Dumnezeu.De aceea, cum spune „patriarhul neîncoronat al ortodoxiei româneşti” părintele Dumitru Stăniloaie: „Cuvintele au în ele virtualităţi nesfârşite pentru că nesfârşite sunt virtualităţile Celui în care au ele ultimul izvor, Cel care îi sileşte pe oameni să cuprindă tot mai mult din înţelesul Lui şi din ale lumii create de El şi să le exprime”. Cuvântul este însoţit de o putere care nu decurge din cuvânt dar care nu se manifestă niciodată în afară de cuvânt ci numai prin cuvânt şi în cuvânt.

Noi

Iar darurile acestei puteri, izvodită odată cu însăşi cuvântul din mintea cuvântătoare, sunt inepuizabile şi diverse, vădindu-se ca tot atâtea înţelesuri. De altfel un părinte al bisericii noastre, contemporan cu noi, spunea că: „Orice cuvânt are trei niveluri de energie: unul informatic, altul informaţional şi al treilea şi cel mai important: de comuniune. Acestă din urmă dacă-l pierdem atunci trăim în comuniune cu cel ce a scris sau a spus cuvântul, fiind deasupra timpului sau a spaţiului”. Acesta este de altfel, şi înţelesul primelor cuvinte din fiece Sf. Evanghelie: „În vremea aceea …”, ele fac legătura, puntea comuniunii cu acele timpuri şi personaje, ridicându-ne în afară de temporal în lumina dumnezeieştilor Bune-Vestiri.
În limba strămoşilor noştri din a care-i structură şi chivernisire s-a împlinit limba ce-o vorbim, se nevoia o destoinicire ne-aflată în nici o limbă şi pe care numai trăirea în duh o poate explica. E vorba de topirea împreună a unor cuvinte într-un cuvânt nou cu înţeles unitar. Constantin Noica socotea această lucrare osârduitoare a minţii şi a inimii spre atingerea neajunselor praguri duhovniceşti, drept un „fenomen propriu limbii române”, prin care ea dospeşte „sinteze specifice”. Iar teologul secolului, părintele Dumitru Stăniloaie dă ca exemplu cuvântul: “Dumnezeu”, ” născut din topirea împreună a lui Dominus şi Deus. Nici un popor latin (dar nici alte popoare) n-au putut crea un astfel de cuvânt şi un înţeles nou. Deus, prin topirea cu Dominus - atotstăpânitor, ia cuvântului Dumnezeu caracterul distant şi rece al stăpânirii folosit pentru domnii feudali romani şi pentru împăratul aşezat pe soclu de zeu. Dumnezeu devine atotstăpânitor lăuntric, ascultat prin iubire care nu Se sfieşte să-Şi lucreze milele Sale chiar şi in cei păcătoşi. Pe de altă parte, prin topirea cu Dominus, este vădit că Deus e ridicat din planul puterii de ordin lumesc mai presus de orice orânduială omenească sau a zeilor. El nu este stăpânitor dar nici un zeu oarecare, ci este Unic. El nu poate fi pus în rând cu nimeni şi cu nimic. Dumnezeu a dobândit astfel un înţeles paradoxal: e foarte osebit de toţi şi de toate şi foarte apropiat … “Confundarea noţiunii de Domn în cuvântului Dumnezeu, poate face pe credincios să spună: Doamne Dumnezeule! fără să aibe sentimentul că se repetă. Vocativul crează o stare de apropiere, chiar dacă se pune înaintea lui Dumnezeu: „Doamne!”, spunea acelaşi mare teolog român.
Dumnezeu a ajuns atât de lăuntric, apropiat, încât poporul nostru Îi va spune mai târziu, folosind un cuvânt slav: „Dumnezeu Drăguţu”, nu în sens de diminuare păcătoasă, ci prietenie, apropiere intimă, personală, îndrăznire dată datorită sfinţeniei şi lucrării virtuţilor. Germanii vor zice: „Der liebe got”, iar grecii: „Agapitos teos” şi latina literară: „Deus amantus”, dar nu vor simţi afecţiunea pe care o simte românul când spune: „Dumnezeu Drăguţu”.
La fel se întâmplă şi cu o seamă de alte cuvinte cum ar fi: vreme, Fecioară (Măicuţa Domnului), dor, mioară, gingăşie şi altele. Împletirea aceasta de pozitivism şi de misticism o întâlnim în graiul nostru. Noi avem de pildă pentru marea realitate a timpului nu numai termenul geometric şi fizic de măsurare a lungimii, „timp” cum e cazul la toate popoarele latine. Noi avem şicuvântul “vreme”, de trăire sufletească a timpului. Cuvintele: “vreme”, “vremelnicie” n-au marginile înţelesului retezate în mod precis şi pozitivist ci plutesc într-un abur, într-o atmosferă de înţelesuri, de sugestii producătoare de trăiri totale ale fiinţei noastre, nu numai de sensuri mentale. Aceste cuvinte sunt ferestrele firii noastre spre orizontul de mistere. Prin ele respirăm curatul aer „de afară”, de dincolo de închisoarea pozitivistă. Termenii folosiţi de celelalte popoare latine, sunt lipsiţi în general de polenul misterului. Prin aceasta, însă, nu voim să zicem că numai termenii din limba românească au virtutea sugerării realităţilor tainice. Termenii latini vechi din vocabularul nostru românesc încă au această putere. Nu numai cuvântul slavon „veşnicie” exprimă mai bine realitatea vieţii viitoare, faţă de termenul rece, fizic şi impersonal „eternitate” (exemplele se pot înmulţi) dar şi cuvântul latin „Fecioară” are un înţeles cu mult mai învăluit de vraja înalt sufletească decât termenul catolic, comun celorlalte popoare latine, de „Virgină”, termen care are un înţeles de precizări fiziologice, fiind aproape jignitor pentru simţirea noastră religioasă. Să nu mai vorbim despre faptul că poporul nostru a dat un plus de apropiere caldă spunând Fecioarei: “Maică a Domnului”, iar în elanul mistic cei înduioşaţi o cheamă cu „Măicuţa Domnului”, termen mai fierbinte şi apropiat sufletului de român dreptcredincios (acest ultim termen este netraductibil în altă limbă, ca şi alţii de acest fel.)
„Explicaţia nu poate fi decât aceea că Ortodoxia şi-a coborât în cuvintele religioase româneşti (indiferent slavone, sau latine) vraja ei mistică…”, spunea părintele Staniloaie Cel Mare.

Acelasi pentru cei care ma stiu,
Oricine pentru altii
Iulian Gavriluta