„Celebritatea Iubirii”

De la „Sandaua lui Empedocle” la „Săgeţile lui Eros”,
sau
„Celebritatea Iubirii”

Rânduri dedicate: „Ligiei”…din noi!

Celebritatea iubirii este singurul motiv pentru care mai trăim, singura Raţiune a Universului şi lucrul ultim pentru care vom fi judecaţi. Fiţi siguri, că Dumnezeul-iubire nu ne va întreba altceva decât, cât şi cum ai iubit. Refuz să cred într-un Dumnezeu contabil cu barbă albă, cu fiţe şi mofturi. În alt sens nu putem merge: Cât şi cum am iubit, suprema judecată. Credeţi că e uşor?…hm, dar nici greu. Iată, „Sandaua lui Empedocle” este pecetea pe care o pune eonul recent pe o întâmplare stranie, al cărei sens rămâne nesupus, dar tocmai datorită acestuia, atrage şi musteşte a pasiune. Bunăoară, această imagine pauperizantă a lui Eros, grăsun, lucios, parca dat cu Dove sau Nivea este tocmai deformarea sensurilor primordiale ale săgeţilor lui. Pisicher şi dezarmant, s-a demitizat continuu, ca orice lucru serios, într-o lume, nu-i aşa, democratic de acră.
Subiect sensibil, chiar ocolit, doar câţiva au îndrăznit, nu fără critici sterile să abordeze subiectul sensibil tare, mai ales pentru neiubiţii de azi, al iubirii. Cred cu tărie că Universul este din iubire, pentru iubire, atât! De la Sf. Ap. Pavel, cu a sa magnifică pledoarie a iubirii până la Sienkiewicz cu: „Qvo Vadis”, romanul său creştin din care fiecare ia ce îi convine, istoria umanităţii este plină de iubire. Iubire egoistă, iubire de sine (filaftia), iubire de aproapele, etc….Însuşi Dumnezeu a venit din Iubire faţă de creatura sa, nu-I aşa? Recitind a nu ştiu câta oară Qvo Vadis, al autorului mai sus amintit, am căzut pe gânduri….oare cine era mai „civilizat” dintre noi şi ei, anticii, acelor timpuri. Dacă veţi studia cu atenţie felul de a fi al acelora, veţi descoperi o bogăţie şi puritate nemaîntâlnită în hidoşenia de azi. Iată, prin urmare un reper: „Fericiţi ochii mei care te văd; fericite urechile mele care au auzit vocea ta mai plăcută mie decât a flautului şi a citerei. Dacă mi s-ar oferi să aleg cine să stea lângă mine la petrecerea asta, tu, Ligia, sau Venus, pe tine te-aş fi cerut, o, divino!” Nu-i aşa că vă mişcă puţin, măcar? Faţă de unele declaraţii stereotipe de iubire de azi (vezi muntele de stupizenie al bădărăniei de azi…: „un aşa-zis luptător Iftimoaian, îşi cere sotia, punându-i pistolul la cap”!). Sesizaţi hidoşenia? Ligia din romanul amintit este tot ce-şi poate dori cineva, şi care converteşte, întoarce, preschimbă un păgân, consul roman într-un creştin plin de tandreţe şi iubire. Prea adesea luăm din creştinism numai ce ne convine, evitând frustrările sau noţiunile care ne-ar da frisoane, datorită instabilităţii şi nedetaşării noastre. Iată un exemplu grăitor…aţi citit ceva mai acătări în ultimul secol care să trateze iubirea firească dintre doi oameni în lumina creştinismului? Să mai adaug eu, ceva despre sexualitate a fost abordat? Nimic, subiecte tabu, pentru teologul superficial de azi, lasă în seama duhovnicului, a psihologului acestea, dar nu din delicateţe şi puditate, ci din ignorare angoasantă. Cum răspundem noi valului de erotism pe dos trasat în inimile şi minţile tinerilor…cu tăcerea, cu stereotipii deşănţate, lagunare? Unii se pitesc în spatele dogmelor şi a celor deja scrise, dar, vai, am văzut sute dacă nu mii de suflete tinere, plecând de la scaunul spovedaniei în conflict cu ceea ce simt, deşi au primit iertarea păcatelor, dar a îndoielilor? Nu avem timp noi de aceste amănunte, Dumnezeu plineşte, nu? Să credeţi voi asta! Dumnezeu nu plineşte neîmplinitul, pentru că este neputincios în faţa libertăţii umane, care izvorăşte tot din Atotputernicia Sa. El este cel mai finuţ observator, încât unii nici nu mai vorbesc cu El, că nu-L mai cred lângă. Eu însumi am fost mutilat de duhovnicii noştri de cartier, cu ştate pline şi cu tulumbele de popă doldora. De când nu s-a mai scris un roman de dragoste, creştin (cum şi-ar fi dorit şi Marele Stăniloaie, în genul dostoievschian)? Cum contrabalansăm deziluziile din librăriile bulevardiere? Trântim fără noimă canoane în capul spovediţilor şi tragem anateme ca şi cum am trage cu o praştie în trupul iubirii, nici măcar reuşite sau precise. Cine mai are timp de psihanaliza adâncurilor creştine? Rataţii de neduhovnici, care nu se iubesc nici pe ei, nici vreo fiinţă, dar cu atât mai putin pe Dumnezeu, găuresc sufletele tinerilor cu mitraliera imbecilităţii crase. „Câţi mai ştim despre „Prietenia Discurilor” adică ataşamentul exemplar, gata de orice sacrificiu al unui tânăr îndrăgostit? Aţi fost vreodată îndrăgostiţi nebuneşte de ceva sau cineva pe lumea asta, căldiceilor moralişti? Dacă da, iertaţi-mi flecăreala, voi ştiţi ce zic, nu aveţi nevoie de mine…daca nu…fugiţi în pustie, fie ea citadină sau nu şi veţi descoperi oameni care iubesc şi sunt iubiţi, dincolo de puterea gaoacei voastre zisă minte! Învăţaţi de la aceea, subţirimea sufletului răpit de dragoste! Iată, Ligia, din roman şi din viaţă, trebuie să trăiască în fiecare, să simtă ce a simţit şi acel roman, rafinat, bineînteles, dar păgân. Cred că iubirea este singura, ultima, dezarmantă soluţie. Dracul, steinhardian vorbind, e acru ca un contabil şi de asta nu poate pricepe marea forţă a dragostei curate, nemeschine. Odată, un călugăr (cele mai bune bancuri sunt cele cu evrei şi călugări, deoarece de la ei se aşteaptă mult şi se primeşte prea puţin! Vezi Evanghelia!) năvăleşte în chilia stareţului şi printre sughiţuri matrapazlacice zice: „părinte, vino sa vezi că pe câmp, lângă căpiţa de paie, fratele X se destrăbălează cu o femeie (probabil taica al nostru zisese mai mult, dar de ce să maculăm netul?). Toţi, într-un comando duhovnicesc zboară acolo (sigur împiedicându-se din când în când de magica şi blestemul călugărilor – şi a clericilor - reverenda, sau…cum i-o mai zice!). Ce să vezi? Fratele nostru se odihnea şi pusese una din acoperăminte să se usuce pe căpiţă, dar în ochii aceluia, desfrânarea era prezentă şi acolo unde de fapt nu era! C-am aşa şi cu ochiul plin de colb al nostru din lume. Hai să vă mai zic una, că văd că vă place, de data asta povestită de Patriarhul neîncoronat al Ortodoxiei, trecut la Iubirea Veşnică, Galeriu Costache (cum îi zicea ionatanian Avva Cleopa, Cel Şugubăţ): „Într-o zi mergeam cu trenul undeva anume şi compartimentul fiind plin se aşează în faţa mea doi tineri îndrăgostiţi, care nu vedeau nimic în jur, după obiceiul orbirii din dragoste (care mai stiţi despre ce vorbesc!!!). Un domn, mai acru replică nevestei sale cu paporniţe plictisite: „Să vezi ce zice popa ăsta….neruşinaţii!” Părintele Galeriu, un finuţ (creştinul adevărat trebuie să fie şi atent!) şi un surprinzător de multe ori, remarcă cu voce mai tare: „Dragilor, şi ei îl slăvesc în felul lor pe acelaşi Dumnezeu Iubire!” Fără replică sau morală, deoarece peste cuvântul Avvei celei mutate în silvestrul cerului nu mai puteai să adaugi nimic. Mucles!
Cred că Iisus Hristos, Iubirea Însăşi, iubită maximal de Tatăl, Izvorul şi mângâiată ca un copil de Duhul, se traduseseră aceste cuvinte mai înainte prin înţelegerea fineţei acestui sentiment unic, dumnezeiesc atunci când păcătoasa îi spală picioarele cu lacrimi. „A iubit mult!”, zice El, se întreabă de atunci, de 2000 de ani toată ceata umană: „Ce-o fi vrut să zică?” Cine nu iubeşte se întreabă, cine da, are răspunsul, înaintea întrebării! Nu vă mai chinuiţi minţile obosite şi plictisite de voi, pentru voi înşivă, iubiţi şi gata! Fericitul Augustin: „Iubiţi şi faceţi ce vreţi!” Hai părinte că ai luat-o razna…ştiam eu că esti diliu….îmi veţi spune, dar nici că-mi pasă! Da, cine iubeşte nu poate greşi niciodată de teama pierderii iubirii. Cine iubeşte, iarăşi nu îi este frică, frica alungă iubirea, frica pierderii iubirii aduce „fraga buzelor”, „mierea” din Cântarea Cântărilor. Apropo de asta, se citeau prin cotloanele seminariilor şi a facultăţilor-cazemate de azi aceste ghiduşii ale Vechiului Testament, din Cântarea Cântărilor, cea mai frumoasă poezie de dragoste, din care un copil ia iubirea („filia”, în greacă) părintească/filială, un adolescent ia timpul erotic (acelaşi termen în greacă, alt înţeles: „eros”, iubirea trupească, erotică), un înduhovnicit (să-mi arătaţi şi mie unu’, când vedeţi!) ia din Cântare: „agape’” (termenul cu referire la iubirea dumnezeiască – „Agape”, tot din greacă), un acrit de vreme sau de el, ia din aceasta nuanţa eisbergiană a iubirii stoice („Pateia”, din scrierea greacă). Enipostazirea, capacitatea de a ieşi din sine, este numai darul iubirii. Sf. Serafim ieşea din sine şi plutea pentru că iubea, Sf. Siluan avea pace, deoarece iubea pe toţi deopotrivă, până şi pe draci. Cântarea Cântărilor vorbeşte pe şleau, fiecare împropriind ce i se potriveşte, despre Iubirea Mirelui cu Mireasa: „Răpeşte-mă, ia-mă cu tine! Hai să fugim!” sau, mai sus puţin (Cântarea Cântărilor, cap I. şi celelalte): „Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul…miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tau („Ligia”, n.a.)…Periniţă de mirt este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei…cât de frumoasă esti tu, draga mea! Cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă sunt ochii tăi…eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele, cum este crinul între spini aşa este draga mea între fete…noaptea în pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar iată, nu l-am aflat…sora mea, mireasa mea, tu mi-ai robit inima numai c-o privire a ta şi cu colanu-ţi de la sân…ale tale buze miere izvorăsc iubito, miere curge, lapte curge de sub limba ta…mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban…Ce are iubitul tău mai mult ca alţii…?...Iubitul meu e alb şi rumen şi între zeci de mii este întâiul. Capul lui, aur curat: părul lui, păr ondulat, negru-închis, pană de corb. Ochii lui sunt porumbei ce în lapte trupu-şi scaldă, la izvor stând mulţumiţi. Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar buzele lui, la fel ca crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate. Braţele-i sunt drugi de aur cu topaze împodobite; pieptul lui e scut de fildeş cu safire ferecat…” Acest magnific, unic…da, este scris în Biblie, la fel ca şi celelalte versuri, dar aproape ca aţi uitat de ele, aşa-i? Sunteţi prea serioşi pentru asta…şi o să-mi replicaţi acum explicaţiile şi tâlcuirile voastre şleampede….eu am zis ce am zis, depinde dacă sunteţi copil, contabil, popă, sau tânăr! Restul…predicate în altă parte!
Dacă citiţi cu atenţie aceste descrieri ale mărturiei iubirii, veţi înţelege că până acum, poate, aţi trăit degeaba şi se cere stringent schimbarea hainelor prefăcătoriei, fie freudiene, fie adleriene, sau jungiene. De la Seherezada la Flower Power şi Don Juanismul împreunat cu imaginea unui macho-man tălâmb de azi, lumea de fapt suferă de neiubire sau neînţelegere a scărilor iubirii. Şi cei care sunt meniţi să împrăştie iubire ca şi razele soarelui, necondiţionat, o fac pe euroi şi o fac şi lamentabil! De la „Pânza care înconjoară lumea” (WWW, Avva Costache Galeriu zicea: „netul este o cale de comunicare”!) la „Pânza Penelopei”, pretextul invocat, aparent credibil, dar care are o raţiune ascunsă de a nu vorbi în Biserică despre problematica iubirii azi este dureroasă şi provoacă schisme sufleteşti iremediabile între tinerii ce mai intră curios în Casa Domnului pentru a afla răspuns la întrebările vremii lui. De ce ne ferim? Vă răspund eu: Nu mai avem cine să ne vorbească despre iubire, deoarece nu mai iubeşte nimeni, aproape nici un cleric nu iubeşte, decât, fireşte…colacul babei şi preacuviosul ban! Nu iubesc nici altarul, nici cântul, nici ritualul, nici pe vlădică, şi nici pe opincă. Nu mai sunt cei care împrăştie iubire, deoarece nu o cunosc, nu au iubit decât meschin….adevăraţii avve, au iubit cu disperare, fie pe Dumnezeu, fie pe om. Iubirea este shortcut-ul care te învaţă toate în viaţă! Ne-am anesteziat simţul iubirii prin cărţi editate şi reeditate la nesfârşit, scoase în fascicole, cu coperţi schimbate artistic, dar care spun acelaşi lucru şi au devenit suportabile, ca şi „Otrăvurile lui Mithradates”, fără să mai scandalizeze sau să provoace. Dracul, nu mai ia cărţile de pe tarabe, tipografii şi să le ducă la topit sau prin beciurile securităţii celei de toate zilele, acum le afişează cu număr mare şi multe pot fi incluse cu succes în topul maculaturii de preţ a vremurilor noastre aculturale (acum diavolul nu mai munceşte, căci a văzut că au ieşit prea mulţi mucenici, acum trezvia este erodată plicticos şi banal!). Se scrie mult, dar aiurea, între coperţile cărţilor este sintetizată gândirea secolului nostru, acest mare condesator de vid lipsit de minimă iubire a aproapelui, a lui Dumnezeu, a omului în general! Acest nod marinăresc, al lui Gordius („Gordian”) nu se poate dezlega decât prin iubire, fără mijloace convenţionale! Trebuie să vorbim fără reţinere, curat, adevărat, tinerilor despre iubire, Biserica încă nu e numai în ceruri, e şi pe pământ şi trebuie să răspundă nu la ce vrea ea (am scris intenţionat cu literă mică, deoarece mă refer la administraţia ei, acră şi seacă) ci la ce a fost menită. Ea trăieşte în cetate nu pe pustiu şi trebuie a da răspuns adecvat „ştiinţei de a conduce masele”, adică politicii, şi iubirii de orice fel, fără frustrări şi angoase ca ale călugărului acela rău-văzător! Citindu-l pe Stăniloaie, remarcăm odată deschiderea acestuia către limitele gândirii teologice de azi…el punea problema undeva în Dogmatica sa Sfântă despre sexualitatea şi organele sexuale dacă Adam nu păcătuia. Oare Adam a fost făcut dintru-nceput cu organe sexuale? Bineînţeles că da! Dar dacă trecea examenul divin, acestea fireşte nu mai aveau aceeaşi funcţie ca după cădere. Sau, în rai, vom fi împreună cu aceste urme ale organelor sexuale sau nu? Ce credeţi? Nu răspundeţi, să nu faceţi prostii, vorbind în gol….bineînţeles. Vom fi compleţi, nemutilaţi nici de Dumnezeu, nici de moarte, dar iarăşi, din ele vor dispărea (pentru creştinismul autentic, toate vin din suflet, şi bune şi rele, acesta odată curăţat….este bine şi nepătimitor!) firesc funcţia înmulţirii sau a plăcerii. Acesta este Dumnezeul iubirii, el nu taie (îmi vine în minte un nou termen: „ciomuieşte!”) dupa moft ce a creat odată bine foarte! Să nu ne ferim de iubire, pentru că ea va deveni blestem!
Într-un univers al iubirii, numai iubirea este justificarea lui! De ar avea cine să ne explice în cuvintele omului de azi!

Oricine pentru altii,
Acelasi pentru cei care ma….iubesc!
Iulian G.