Cunoaşte-te pe tine însuţi !

Cunoaşte-te pe tine însuţi !

De Iulian GAVRILUŢĂ


Acest subiect merită o mai mare aplecare decât o exhaustivă descriere. Dacă ar fi să ne referim numai la primul cuvânt: „a cunoaşte” care se referă în înţelesul originar nu la inteligenţa sau adunarea de definiţii şi valori, ci la „recunoaşterea” arhietipului nostru în noi înşine, în cei din jur şi în lumea înconjurătoare; dintr-o dată orizonturile de înţelesuri se lărgesc şi nu mai putem să ne oprim numai la simplul înţeles uman-social al definiţiei. Aici este cazul şi momentul să facem o disecţie pe termenii „tine”, „tu”…în accepţiunea modernă nu ar fi nici o diferenţă între: „individ” şi „persoană”; dincolo de traducerea exactă a termenilor se întrevede o diferenţiere netă, şi anume: termenul de „individ” desemnează omul zilelor noastre, „omul recent” rupt din Renaştere şi Iluminism, preocupat numai de el însuşi, de devenirile şi visele sale, izolat oarecum în solipsismul societăţii; pe când, termenul de „persoană” în accepţiunea actuală ne duce cu gândul la omul interlegat de semeni fie prin „inconştientul colectiv” (K.G.Jung) fie prin „Psihe’-ul, Pnevma-ul” din religie de tot ce se află în jur, de chiar Universul întreg. Dacă luăm acest ultim termen, atunci, se poate sesiza că această „cunoaştere” nu va avea niciodată sfârşit (cum nu a avut nici început), deoarece nu putem „cunoaşte” un „adânc” interlegat de adâncuri care nu au niciodată sfârşit! În spiritul celor de la începutul referatului, pentru a ne afla în intimitatea „persoanei” un individ trebuie să renunţe la „a avea” pentru a se regăsi în personalul „a fi” (Georges Gusdorf), ştiindu-se că omul însetat de cunoaşterea adevărată trebuie să se afle în „luminozitatea care constituie fiinţa însăşi” (A. de Vaelhens). Numai atunci deschiderea noastră este deplină în cele două dimensiuni : a dăruirii şi a primirii. Cunoaşterea poate fi privită şi prin ochiul jertfei, că ce este altceva decât o jertfire pe altarul vieţii ? „Jertfa nu poate exista fără speranţă”(G. Marcel) aşadar întrunim deopotrivă atât actul jertfei cât şi al cunoaşterii, căci se cere o mare „luciditate” în actualitatea actului suprem al cunoaşterii.
Urmându-i lui Platon, lumea apuseană a greşit atunci când părăsind taina persoanei a vrut să cunoască fiinţa ei, căzând astfel mereu în erori ontologice. Fiind un mic univers, omul nu poate fi cuprins, restrâns, mărginit prin actul cunoaşterii. Numai ridicându-se deasupra definiţiilor şi admirând „necuprinsul” poţi atinge Cunoaşterea. Răsăritul păstrează astfel „marea taină a persoanei umane” şi astfel se îndreaptă spre adevărata cunoaştere neepuizând persoana prin definiţii, scheme şi presupoziţii. În acest mod inefabil, simţi că în actul cunoaşterii te re-creezi cu un preţ al misterului sacru. Cunoscându-te pe tine însuţi, sau începând („orice început se mişcă între bucurie şi sacrificiu” - L.Laveile) această oficiere sacră, te re-cunoşti în cei din jurul tău, în lumea înconjurătoare, astfel universul transcende în Cosmos („frumos”, „armonie” - Dostoievschi).
Trebuie subliniat că actul cunoaşterii nu însemnă o libertate fără mărginire, sau o afirmare necondiţionată a ei…ci o „putere” care trebuie să meargă pe drumul creaţiei şi a binelui (Referitor la actul primordial de cunoaştere – pomul Cunoaşterii paradisiace - la protopărinţii noştrii – Adam şi Eva – un fin observator ca J. Gait afirmă: „Păcatul înseamnă în acelaşi timp şi afirmarea şi pierderea libertăţii”). În demersul deloc uşor al cunoaşterii, ne vom întâlni de multe ori cu pericolul „Filaftiei” („a iubirii de sine”), considerat şi „prim păcat originar”. Este vorba despre capcana auto-admirării, care vine odată cu actul sublim al cunoaşterii. Pericolul acesta l-au observat cei vechi şi i-au opus experienţa existenţei fiinţiale, dinainte de păcatul cunoaşterii filafteice.
Dacă vreţi, actul cunoaşterii este o poruncă divină, ea trebuie însă făcută cu „smerenia” micimii şi dependenţei noastre de divin, de semeni şi de lume. Noi suntem chemaţi la actul cunoaşterii pentru a mări, înţelege, şi desăvârşi tainele lumii acesteia care se relevă numai celor însetaţi de aceasta misiune supremă: „a cunoaşterii dincolo de orice cunoaştere”. Nu o cunoaştere individuală, auto-admirativă şi searbădă, ci una luminată, înţelegătoare şi izvor de bine şi frumos („frumosul care va salva odată lumea”, Fraţii Karamazov - Dostoievschi).

Dumnezeu este Dragostea care Se dăruieşte !
Omul este şi dragoste primitoare, dar şi dăruitoare !
Cunoaşterea este dragoste de Marele Dăruitor, dar şi de Marele Dăruit!


P.S. „Din căscatul mare cât lumea va ieşi antihristul” (Dostoievschi)