Extratereştrii şi (în) Biserică

Extratereştrii şi (în) Biserică


Suntem tentaţi să respingem ceea ce nu înţelegem şi să atacăm ceea ce nu ne convine. Ceva din fiinţa noastră ne împiedică să privim în faţă realităţile mult mai complexe ale vieţii şi să mergem pe firul lor întins încercând să recuperăm istoria ocultată sau pierdută pe drum. Extratereştrii în accepţiunea largă sunt aceia care nu provin de pe Terra dar totuşi locuiesc fie şi în minţile ahtiate după senzaţional. Şi totuşi, la ce s-o fi referit Hristos când zicea că lasă cele 99 de oi şi se duce să o găsească pe cea pierdută? Avva Galeriu cel mutat în silvestrul cerului ne explică această frază/citat în “modul lumilor care au fost şi nu mai sunt”. Foarte frumos, cu ochii săi albaştrii, părintele Cleopa de la Sihăstria Neamţului ne povestea într-un amurg o “întâmplare” minunată: “un anume sfânt a murit şi este dus la ceruri de către îngerul său păzitor…acesta îi arată frumuseţile raiului şi fericiţii săi cetăţeni. În mijlocul raiului strălucea minunat un mare palat de aur. Intrând în el, văzu că era aşa de mare acesta încât nu îţi ajungeau 500 de ani mergând într-o direcţie sau alta şi era plin ochi de carţi de aur. Nedumerit îşi întrebă înaripatul păzitor: ce sunt acestea de aici, ce e scris în atâtea carţi? Îngerul, candid îi răspunde: Istoria lumilor care au fost!” Extraordinar, nu? Dacă vă minte Cleopa, Galeriu şi alţii, vă mint, deci şi eu, dar nu aş crede!
Dar nu vreau aici să dau apă la moară nenumăraţilor căutători de OZN-uri sau psihopaţilor şi şarlatanilor; ci despre cu totul alţi “extratereştrii” vreau să vă vorbesc…despre cei din Biserică. Nu există aşa ceva? Eu vă asigur că da! “Extratereştrii” de aceştia sunt la tot pasul, numai să-i prinzi pe retină. Îi vezi printr-un cătun de munte cu reverenda transpirată leoarcă, cu cizmele de cauciuc în picioare, ducându-se cu “botezul” la toţi amărăştenii şi nu numai. Sau îi poţi zări şi prin oraşele şi târguleţe, pe şantiere de biserici sau pe la capul bolnavilor din spitale. Adevărat, nu au “publicitate omenească” şi nici nu sunt mulţi, deoarece şi aurul este preţios nu atât pentru propietăţile sale ci mai ales pentru că este rar şi nu se găseşte pe toate drumurile. Bine sunt cu adevărat rari sus, în posturile de conducere sau pe la vedere şi vad comercial, deoarece ar fi prea de tot. Pe ei nu o să-i auzi niciodată spunând după atâtea ”calende” că au trasat ceva informaţii “nevinovate” cu pixul, dar nu au omorât pe nimeni cu asta (nici chiar sufletul nu e omorât, aşa-i? Deşi vă spune un preot asta, se întreba atunci ca şi acum despre politică şi politicieni, nu numai păcate personale, de altfel suntem naivi să credem că în strâmtoarea de atunci răbdau sufletele mari să nu vorbească despre “regimul odios”!). Pe cine prostiţi dom(n)-ilor? Unii dau vina pe frică, ceea ce e grav, deoarece frica arată o relaţie deteriorată cu Dumnezeu, alţii pe faptul că: “toţi făceau asta, nu?” NU! Alţii mai ipocriţi învinuiau pe divol, să vă aduc aminte următoarea: “Într-o mănăstire oarecare, stareţul a hotărât pentru ajutor de sus ca o perioadă anume să nu se facă foc în chilii, adică să se ţină un post special. Ştiindu-l pe un frate mai neascultător şi mare pofticios, de teama ca să nu strice rânduiala, îl vizită inopinant şi ce oare văzu? Fratele nostru, nevrând să se bage de seamă că el totuşi, calcă postul rânduit, încerca să pregătească un ou la flacăra lumânării…astfel nu va observa nimeni, socotea în sine-i. Dar iată că socoteala nu se potrivii şi prin iconomie se văzu faţă în faţă cu stareţul. Prins, fratele nostru încercă să dea vina (meteahnă adamică) pe ispita diavolului care l-a împins la o asemenea scorneală: “Diavolul m-a pus să fac asta, eu nu aveam de unde sâ gîndesc aşa ceva…!” Nesuportând asta, ascuns după soba din chilie, diavolul zise: “minte călugărul ăsta, nici chiar mie nu-mi trecea prin cap o asemenea drăcovenie, să fierb oul la flacăra lumânării de rugăciune…!” La o asemenea poveste patericală, au rămas muţi toţi cei prezenţi! De unde învăţătura că nu de puţine ori, omul poate să-l întreacă şi pe scaraoschii în şmecherii. Aşa şi cu “prea-mărturisitorii” noştrii cei de toate zilele şi nopţile…să prostească pe cine vor, să dea vina pe narcotice, frică, limite, constrângeri, frig, foame, întuneric, bătăi, cazne, şi nu în ultimul rand….ce credeţi: “alegere” un Înalt Ierarh Alb din zilele noastre orwelliene zicea: “Noi am ales calea mai grea a luptei din afară, nu pe ce mai uşoară din închisorile comuniste!! (NO COMMENT!)…nu merge! Priviţi “extratereştrii” care poate au suferit mai mult ca unii din voi şi “nu au avut tinereţe”, pe unii Dumnezeu ia păzit(sau ei L-au păzit pe El sa nu “moară” în sufletele de români) de o astfel de pată şi mai ales de ruşinea de pe urmă “musco-marchişiană”. Nu vă luăm neamul şi averile la palme, după talmudica voastră colaborare, dar măcar aveţi ruşinea şi tăiaţi-o de acolo de unde v-aţi cocoţat pe cadavre şi conşiinţe…aţi trăit destul până acum(în trepăduşelnicul vostru culcuş) şi încă cum! Nu vreau să vin eu acolo, sau alcineva care nu a cunoscut gulagul de atunci….ci vreun “extraterestru” sadea! Merită! Şi apoi dacă aţi omorât sau făcut să sufere pe cineva…să vă pedepsim cu demascarea gol-goluţă…în schimb eu v-am iertat!
Să vă mai uimesc cu ceva…de când si pana unde “întoarce şi obrazul celălalt” a fost tradus tălâmb şi strâmb aşa ca voi? Adică, faceţi-mă să înţeleg, care sunt limitele obrazului(în sensul numărului şapte sau al ”n” lea neam al nostru?)…dacă nu mai am obraz să întorc, sau putere, sau a fost smuls până la os, ce să vă mai întorc….dosul? Unii aţi vrea, cei mai mulţi UE-cetăţeni! De la Cleopa, dacă pentru unii mai reprezintă azi un reper şi nu un simplu “vraci” cum ziceau unii stufoşi de profesori, doctori, preoţi, contra-preoţi, etc…zicere: la întrebarea cum şi ce să facem dacă vreun hoţ intră în casă şi ne atacă familia(citiţi bine critici de carton: multiplul, alter-eul nostrum nu unul şi acelaşi eu!): “Păi ai văzut ce face lupoaica dacă vrea să-i iei puii? Asta să faci şi tu…!” Să comentăm o ţâră împreună la ipoteticul şi Doamne-pazeşte-cul caz: Dacă vreunul intră în casă(putem lărgi înţelesul la neam) neinvitat, noi după ce i-am dat toţi banii aceluia din saltea, ciorap, (după predica deşelată a vreunui popa de cartier) etc, eventual şi (mai ales) din puşculiţa celui mic…şi tot nu-l săturăm(te cred şi eu, la un m cinstit, fără termopane, merţanuri şi alte alea…) şi are ceva pofte la soţie, noi, ca “buni”(tâmpi) creştini (dela creştin la cretin, ca semantică este foarte puţin cum zicea părintele Steinhardt) să zicem: “domnu” hoţ, violator, borfaş, găinar, puşlama…dacă nu te saturi cu ea, te rog să o iei si pe fetiţă sau la rând pe cine mai pofteşti, că noi suntem creştini (cretini) şi trebuie să ţi dăm tot ce vrei, să întoarcem nu numai obrazul ci şi inima (sufletul oare de ce nu avem voie, nu? Sau credinţele, principiile, etc?) pe faţa cealaltă…noi nu suntem barbaţi, ci…creştini de după ’90…!!!” Aşa-i că până la acest punct balamucian trebuie împinsă explicaţia hâdă şi şleampătă a ascultării şi nonviolenţei creştine? Ce dacă cei care au colaborat cu sistemul au făcut pact cu însuşi sistemul…să iertăm, să uităm, este îndemnul şleampăzilor colaboraţionişti, căldiceilor dogmatişti de buzunar! Ce vom ştii noi oare vreodată ce şi cât a scris şi unde au dus aceste “nevinovate” rânduri (de ce se zice că îngerii notează tot ce facem, sau mă rog, pentru pretenţioşi, rămân în conştiinţă? Sau de ce la Judecata finală se vor descoperii totuşi toate? Mai bines ă se răzgândească Dumnezeu după vreo ordonanţă de urgenţă omenească, nu? NU!)…dar eu nu înţeleg de ce mai îşi recunosc vinile sau ipoteticile vini şi mai stau acolo, păi iertarea păcatelor făra pocăinţă ce-i? Fără canon, ce-i? Du-te frate şi plânge-ţi slujirea, dar du-te, nu aştepta pensia,că e mânjită cu sânge nevinovat, mai les daca eşti monah! Sau cumva psihologia schimonosirii sufleteşti te-a făcut să crezi şi tu jumătate, trei sferturi, 99% din ce zici acum? La unii mai funcţionează asta….sau sunt aşa de indiferenţi şi cu spatele acoperit încât îţi râd în nas….acestora trebuie să le luăm cu forţa scaunul de sub picioare(sau fund, depinde unde preferă), căci Dumnezeu ne-a arătat cum şi când să fim demni…nu să stăm la “rugăciune” cum făceau credincioşii din Sfânta Sofia…stăteau şi se rugau iar turcii i-au înconjurat şi cotropit….laxă mişcare parşivilor! Vă aduceţi aminte acel eveniment simplu, dar plin de învăţăminte despre echilibru, când într-o biserică curentul a fost întreupt brusc şi aproape toţi cei prezenţi se rugau fierbinte ca Dumnezeu să le redea curentul pentru a se termina slujba…numai unul oarecare din spatele bisericii observând că cineva a călcat firul care era băgat într-o priză şi alimenta toată Biserica, s-a dus, natural şi la pus la locul său. Cei mai mulţi au crezut că venind curentul electric, Dumnezeu făcuse o minune şi răspunsese la rugăciunile lor(de fapt răspunsese, dar altfel, mai aproape de felul Lui), dar mai târziu, preotul le descoperii şi habotnicilor că de fapt acesta era adevăratul creştin şi nu ei, care doar se rugaseră şi nu transpuseseră în faptă roadele rugăciunii. După unii chiar dacă ar mai fi Hristos cu trupul pe pământ (în modul în care a fost atunci, păşind), l-ar fi criticat şi pe El, de ce a intrat cu biciul în Biserică sau de ce a cutezat să întrebe: “De ce mă pălmuieşti?”, nu? Cum ai cutezat Hristoase să nu asculţi de canoanele habotnicilor şi fariseilor, de mai Marii Preoţilor şi de Carturari? Ai venit să ne “scandalizezi”? – Steinhardt – “pleacă de la noi, ascultă acestă gherghesiană rugăminte”. Sau, nu asculta…toate rugăminţile şleampede şi teologumenele aerate de colb sunt “blesteme”, Tu ai zis-o!
Cum vă puteţi închipuii că poate să existe iertare cu uitare? Să uităm răutatea pricinuită, dar nu fapta în sine, nu se roagă psalmistul: “Fărădelegea mea este pururea înaintea ochilor mei…”? (Ps.50) Deci să iertăm, dar nu fără canon(de dragul ecumeniştilor fără frontiera…bunului simţ), să nu uităm fapta, de frică să nu se repete, ci numai răutatea pricinuită şi încă ceva….: nu avem dreptul să iertăm decât ceea ce ni se întâmplă nouă, personal, nu putem ierta ceea ce au făcut alţii…altora. Tâmpiţi nu suntem cu toţii, ci numai…”extratereştrii”! Eu unu aleg Golgota, Taborului, şi crucificarea – ascezei (deşi nu-s diferenţe de fond), fiecare cu ce şi cum i se potriveşte pe “scheletul metafizic al eului”, ambele căi duc tot Acolo.

Acelaşi pentru cei care mă ştiu,
Oricine pentru alţii,

Iulian G.