Psihologia Creştină a adâncurilor (a Sfinţilor Părinţi filocalici) între

Psihologia Creştină a adâncurilor (a Sfinţilor Părinţi filocalici) între
Psihologia înălţimilor (C.G. Jung ) şi psihanaliza freudiană (S. Freud)

Motto: „În zadar am încercat să facem din Dostoievski un sfânt. N-am reuşi.
Dar nu văd nici un sfânt care n-ar fi mândru sa-i dezlege curelele încălţămintei” Emil Cioran

Lumea „postcreştină” este suferindă mai mult ca oricând de boli spirituale ce preced pe cele fizice. Prăpastia creată de o credinţă fetişizată şi devălmaşită şi de un ateism militant, se cască din ce în ce mai mult şi face să-nghită pe nerăsuflate vieţi şi idei ce nu-şi mai găsesc locul. Fiecare persoană (nu individ!) se găseşte strivită şi bulversată într-o lume mecanicistă, rece şi insensibilă şi atunci când vrea să evadeze din această veritabilă subterană lugubră plină de demoni, nu prea are unde să se ducă... Ce găseşte? În occident, psihanalişti plini de patimi şi prejudecăţi, ce nu numai că nu te vindecă (nici nu ar avea cum potrivit preceptului biblic: „Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuţi!”) dar îţi mai adaugă la „crucea purtată” şi alte patimi, urmare a deşelatelor viziuni fără-de-Dumnezeu ce le au. (Pentru ei: „Dumnezeu a murit!”- Nietzsche.) Există o modă: fiecare familie occidentală sau occidentalizată să-şi aibe consilierii săi, psihologii ei, acei „condensatori ai vidului contemporan”, ce uzează în cel mai fericit caz de o morală cazuistă răsuflată şi acrită de vreme. Marile incomodităţi nu se vindecă sub hipnoză (mecanismele ei sunt aşa de subtile şi puţin cunoscute, încât în loc să răspundă la întrebări, fără să vrea cel ce o practică „dăruieşte” din temerile şi bolile sale spirituale) ci în aspra şi totodată vindicativa ascetică creştin-ortodoxă unde Creatorul Atotştiutor şi Atotbun „dă măna” creaturii sale şi într-o uimitoare simetrie dumnezeiască, tămăduieşte viesparul patimilor şi bolilor, dăruind puterea de a fi asemenea Lui, adică dumnezeu după har. Ce alegem? Occidentul cu psihanaliza, care este o sforţare a umilului om sau Orientul (creştin) cu duhovnicia care tămăduieşte sinergic dumnezeiesc-omeneşte până în străfundurile cele mai tainice ale fiinţei umane? Psihanalistul nu iartă păcatele, nici măcar nu bănuieşte o existenţă a lor, care fie că vrea, fie că nu vrea, sunt originile autentice ale paradigmaticelor boli psihice (spirituale). Duhovnicul (atunci când este cu adevărat teofor şi nu numai teoretician arghirofil) iartă şi păcatele dar dă şi soluţii practice, simple (nu simpliste) vindicative. De aceea, se întâlnesc în textele Sfinţilor Părinţi, termeni medicali care descriu feluritele boli psihice dar şi fizice). În Patristica răsăriteană corpul uman este luat ca un întreg potrivit perceptelor biblice: „suferă un mădular - tot trupul suferă”, şi nu este luat în parte, disecat, despărţit de întreg (de suflet chiar) - cum se întâlneşte în medicina atee. În vechime, medicina (artă prin excelenţă) era apanajul numai anumitor oameni curaţi sufleteşte şi nu a tuturor profanilor, (atei, oameni cu moral uşor, vrăjitoare, şamani, magicieni, etc.) era o adevărată iniţiere mistică atunci când cineva se hotăra să păşească pe această cale a slujirii aproapelui.
Ia spuneţi-mi voi cum să te vindece un psihanalist de desfrâu, de exemplu? Ştiţi ce zice? „Du-te şi fă cât mai mult că astfel iţi învingi refulările şi inhibiţiile” şi de cele mai multe ori începe aşa-zisa vindecare chiar cu tine. (cum să nu fie aşa când sunt conduşi de pătimaşul Freud? Acesta vede-n toate aproape, o neîmplinite sau o frustrare sexuală, sau de cele mai multe ori un viol incestuos, nefiind în stare să pătrundă în domeniul spiritual de unde vin adevăratele probleme.
„Artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor” - după cuvântul Sfinţilor Părinţi - această „tehnică” (ασκηδιξ) deosebită are terminologiile ei (filautia, gastrimarghia, arghiofilia, pleonexia, akedia, kenodoxia, etc) şi foloseşte ca metode: atacarea bolii, lupta cu ea, învingerea ei (legarea patimii); uzând cu „călcătură creştină şi înmiresmată de duh”, o strategie deosebită care nu anulează persoana umană (ca tehnicile de „vindecare” orientale - Yoga ), nu cufundă în Marele Tot, dar nici nu o disecă studiind partea în detrimentul întregului (ca medicina atee moştenitoare a unei viziuni stricate, aristotelice) şi nici nu recurge la „atotputernicul om” (ca psihanaliza şi tehnicile de vindecare neconvenţionale - bioenergie, hipnoză, autosugestie) ci se ancorează-n transcendent şi vindecă prin transfigurare şi prefacere. (cel mai eficient „medicament” este Sf. Cuminecătură luată după Sf. Spovedanie).
De-a lungul timpului atunci când Revelaţia divină nu a mai însoţit eforturile omului, diferiţi oameni, cu moralitate ceva mai înaltă s-au apropiat de „Adevărul adevărat” dar pe căi ocolite. (este vorba de un Dostoievschi, Jung, Adler, Frankl) Deşi se situează la o distanţă apreciabilă de adevărata vindecare, totuşi ei se apropie timid de unele soluţii şi strategii terapeutice adevărate sau cel puţin mai acceptabile (de studiat adică!).
Exprimarea mântuirii omului în termeni terapeutici şi de vindecare este considerată adesea de unii comentatori contemporani drept o simplă figură de stil; pentru simplul fapt că bolile spirituale (psihice) nu sunt aşa de vădite ca cele fizice, sunt mai neglijate; când acestea (cele psihice) sunt izvorul celorlalte (fizice). Drept aceea, un C.G. Jung când se desparte de maestrul său S. Freud , îi dărâmă toate teoriile, dar şi face primul pas spre dumnezeire; trimiţând pacienţii care vin la el, întâi la duhovnic pentru spovedanie şi apoi la cabinetul de psihanaliză. Iată un pas... ce păcat că este aşa de timid!
Meritul unuia ca C.G. Jung este acela că ia în calcul şi sufletul (psihe) dar şi diferitele tipuri psihologice dând un oarecare echilibru în psihologie. El vorbeşte (şi toată Psihologia Înălţimilor) despre o „adevărată experienţă spirituală interioară”, diferenţiind tipurile de atitudine (el scoate la lumină opt tipuri de personalitate, rezultat al celor patru „tipuri de atitudine” - care departajează oamenii după funcţia psihologică pe care o folosesc de preferinţă spre a se orienta în lume: gândire, simţire senzaţie ori intuiţie - intersectate cu cele două tipuri de personalitate: extravertit şi introvertit - care diferenţiază oamenii după ponderea conferită „obiectelor” lumii exterioare - lucruri şi oameni în raport cu evenimentele lăuntrice.
Pe când Freud vede în problemele psihice ale pacienţilor săi, numai „nerezolvarea” anumitor frustrări sexuale şi dă ca soluţie, învingerea lor prin scoaterea la lumină şi înfăptuire maximă, Jung trece de complexul lui Oedip şi îşi lansează aceste „arhetipuri ale inconştientului colectiv” (o viziune altfel a legăturii şi responsabilităţii creştine personale colective), arătând revelaţia lui Dumnezeu în psihicul uman. Alăturându-i-se acestuia, psihologul Alfred Adler (şi el face parte din această Psihologie a Înălţimilor) pune în vedere dictonul: „Cunoaşte-ţi-vă unii pe alţii!”, acesta fiind mesajul major al operei sale.
Triumviratul Freud, Jung, Adler este menit să deschidă minţile umane asupra anumitor zbateri citadine, dar adevărata vindecare vine de la Cel ce i-a făcut pe aceştia trei, de la Cel ce i-a înzestrat cu o astfel de minte ascuţită scormonitoare; adică de la Dumnezeu şi de aceea cred ca Lui trebuie să I se dea primul loc pe scaunul inimii, al minţii şi al istoricii terapeutice (psihice şi fizice).
Să purcedem aşadar a studia teoreticeşte, pe cât ne este îngăduit, în paralel Psihologia Adâncurilor (a Sfinţilor Părinţi: „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale”- Ps.41,9), cu Psihologia Înălţimilor (Jung, Adler, Frankl) şi cu Psihologia freudiană, uzând de roentgenul spulberant al duhovniciei ortodoxe şi folosind acestea două (Psihologia Înălţimilor şi Psihologia freudiană) asemenea „periuţei de dinţi” - după îndemnul lui Petre Ţuţea, încercând să lămurim dar şi să dăm soluţii, devastatoarelor boli spirituale şi fizice ce umplu şi domină aceste timpuri mai devălmăşite ca oricând.
Avem nevoie imperios de asta!
„Pe timpuri, aveai timp să-ţi faci timp.
Acum, omul aleargă tot timpul după timp.
Nu mai are timp să-şi piardă timpul.
Şi totuşi, ajunge la timp acolo unde îl aşteaptă moartea.
Timpul a înţărcat…fraţilor!”

„Mărturisescu-mă Ţie, Părinte, Doamne, al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pe ele pruncilor”(Luca X, 21).


Aşa cum aminteam, triumviratul Freud, Jung, Adler, luminează oarecum tenebrele minţii umane, în zbaterile lui citadine, dar ceea ce lămureşte pe deplin şi vindecă acolo unde este nevoie, este acea numită: Psihologie creştină a adâncurilor (a Sf. Părinţi neptici-filocalici), pentru că ea este plină de Duh Sfânt, de acel „a fi” dumnezeiesc-omenesc care este şi origine, dar şi odihnă veşnică - Eu-lui.
S. Freud, crede că în urma unei aşa-zise „demonstraţii” despre non-existenţa lui Dumnezeu, oamenii se vor simţi cu adevărat liberi de orice obligaţie, neînfrânţi, neînfricaţi, etc. Dar uită un fapt esenţial: omul este şi spirit, iar acesta nu este o sumă a tuturor simţurilor, ci este energie divină şi ca orice energie divină nu vine şi nu se poate odihni decât tot în Energie divină-necreată, adică în braţele pacinice ale dumnezeirii. Religia este ceva (predispoziţia), cu care se naşte orice om şi nu este ceva dobândit anterior (prin educaţie, experienţă, etc.). Religia nu a făcut numai „mari servicii” (Freud) ci a fost adevăratul fir roşu al istoriei, cu incandescenţa căruia s-au aprins marile spirite umane. Credinţa este superioară oricărei raţiuni umane, atât pentru faptul că Dumnezeu este la originea ei, dar şi pentru faptul că ea „vede” dincolo de concret, de imanent. Deci ea este supra-raţiune căci deja trăieşte „cele nevăzute, dar nădăjduite”.
C.G. Jung respinge de la început definiţia dată de Freud religiei ca nevroză sexuală (pentru Freud nevroza religioasă a fost provocată de refularea impulsurilor sexuale infantile). Deşi îl respinge pe Freud, el ajunge la rându-i, la concluzia greşită că religia ar fi: „mişcarea libidoului către stratul cel mai profund al Psyche, în care rezidă imagini primordiale ale inconştientului colectiv”. Dacă Freud, sexualizează religia, iar Jung o „aruncă” în imaginile primordiale ale inconştientului colectiv, A. Adler, consideră că religia este un „refugiu” în care fug toţi cei ce nu reuşesc să „interpreteze” corect experienţele vieţii. El vorbeşte despre o „plictiseală” a lui Dumnezeu, faţă de cei ce I se plâng. Într-adevăr el îndeamna şi la o contribuţie personală pentru a depăşi „problemele vieţii”, dar nu are în vedere existenţa unui Dumnzeu personal, viu („mai aproape de noi înşine, decât noi de noi” – Imitaţio Christi), care de-abia aştepta ca noi sa ne predăm cu totul (conştient) Lui (fară a îndemna la o pasivitate bolnăvicioasă).
Iată ce îndeamnă cetele avelor, pline de „Duhul” Cel de viaţă făcător: „Iubitul Meu fiu nu te lăsa ameţit de frumoasele şi măiastrele cuvinte ale oamenilor „Pentru că Împărăţia Lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere şi faptă” (I.Corinteni)…După ce ai citit multe şi ai învăţat multe, ţi se cade ţie a veni totdeauna la începutul începuturilor – la Dumnezeu…Eu sunt cel ce înalţ într-un minut smerita minte, şi o fac ca să vadă mai adânc în veşnicul adevăr, decât cel ce a petrecut zece ani în şcoală. Unde învăţ Eu nu este deşertăciune, nu e luptă de cuvinte scolastice. Eu sunt cel ce spun omului să dispreţuiască cele trecătoare şi să cinstească cele netrecătoare; să urască bunurile vremii de acum, şi să iubească cele sufleteşti şi veşnice; să fugă de cinstiri şi laude şi să rabde necinstirile; ca, afară de Mine, să nu dorească nimic; să nădăjduiască spre Mine şi să Mă iubească mai presus de toate câte sunt în cer şi pe pământ … Ce folos vei avea de a cunoaşte lucrurile lumii acesteia, când însăşi lumea aceasta va trece? „În iad unde mergi tu nu este ştiinţă.” (Eclesiastul IX, 10). Oricine vei fi tu, ai cultivat prea mult arborele ale cărui fructe aduc moartea. Lasă ştiinţa care nutreşte mândria, ştiinţa care te face semeţ spre a te ocupa numai şi numai de a câştiga pe aceea care face pe umiliţi, sfinţi; dragostea care zideşte (I Corinteni VIII, 1). [Imitaţio Christi]
Deci se cade, pentru cel ce vrea să se vindece de oarece răni spirituale (şi chiar fizice) să aleagă cu toata fiinţa lui calea convertirii, a întoarcerii către Dumnezeu a tuturor puterilor sale personale; să schimbe patimile în virtuţi care sa-l ducă la redobândirea sănătăţii dintr-un început. Pe aceasta Sfinţii Părinţi Neptici o numesc: „Praxis”.

I.G.