TEOLOGIA ZAMOLXIANĂ, KOGAIONUL

TEOLOGIA ZAMOLXIANĂ, KOGAIONUL

ŞI

SPECIFICUL ROMÂNESC UNIC

Iulian Gavriluţă*

„ Orice am face. Oricine am fi, oriunde şi oricând ne definim prin acestea trei: HRISTOS, APROAPELE ŞI ROMÂNIA, pe coordonatele lor creştem sau descreştem”

Lucrarea de faţă, vrea să arate predispoziţia neamului nostru la îmbrăţişarea unică a creştinismului. Şi de unde unică? Din faptul ca suntem moştenitori ai unui neam străvechi(cca. 4578 de ani), cu o credinţă henoteistă (într-o divinitate unică, revelată – ca şi evreii), cu o înţelepciune şi vitejie aparte. Vom prezenta pe scurt aceste baze şi rădăcini puternice pline de înţelepciune, isteţime şi frumos, rămânând ca în altă ocazie să reluăm mai pe larg şi mai în adânc aceste demonstraţii. Afirmăm ca o concluzie temeinică: coordonata dacică mai mult decât cea romană este esenţa sufletului românesc.

Motto: „Cine nu ştie ce este, pentru ce este, de unde vine şi încotro merge, este un zero absolut, care vine din zero absolut şi se îndreaptă tot spre un zero absolut - adică un nimeni enorm!”

“Cugetări duhovniceşti” - Jurnal I

(I). Introducere

Până în a doua jumătate a mileniului al II lea I.Hs., triburile trace, dordonii fondează Troia, tracii ahei şi dorienii făuresc lume greacă, iar traco ilirii ajung în Italia de azi[1] Până în mileniul al III lea se vorbeşte de „ pretraci”, după aceasta dată şi ce mai mare parte a primei jumătăţi a mileniului II lea sunt numiţi„traci străvechi”, iar locuitorii spaţiului Carpato-Dunărean de la sfârşitul epocii bronzului până la Hallstatul mijlociu, cca sec. XIV-VIII Î.Hs, în denumirea de „ geto-daci vechi”. Începând cu secolul al VII lea Î.Hs., se poate vorbii despre geto-daci, respectiv geţii de la Dunărea de Jos. În sfârşit din secolul al VII lea până la începutul sec. I I.Hs şi de dacii din Transilvania, Crişana şi Banat.[2] Din „ Honograful” scris de Caldei la anul 3360 de la Creaţie (pe vremea lui Avraam Patriarhul)tradus în limba greacă de Gheorghe Chedrinul din Constantinopol la anul 1000, iar în chirilică în anul 1837, se desprinde pomenirea neamului strămoşilor noştri. Dacă anul I al lumii este considerat anul ieşirii lui Adam din Rai şi anul 2572, anul cînd Noe împarte lumea fiilor săi, atunci putem zice că avem prima menţionre a „firului roşu” a străvechilor noştri strămoşi. În capitolul 10 din Facere, Biblia pomeneşte nemul lui Iafet (fiu al lui Noe din care se trag strămoşii noştri dacii) care primeşte moştenire actuala Europă. Mai departe descendenţii lui Iafet, Magog-sciţii, Tiras-tracii moştenesc astfel bătrânul continent în întregimea sa. A doua pomenire în Biblie este la Cartea II Macabei capitolul 4, 47 unde se spune: ” Şi pe Menelau, capul a toată răutatea. L-a scos nevinovat; iar pe nenorociţii aceia care măcar şi la sciţi, de şi-ar fi spus pricina s-ar fi slobozit nevinovaţi…” [3]

În concluzie, prima menţiune a strămoşilor noştri este datată acum 4578 de ani(2572+2006=4578), iar a doua menţionare este de 2181 ani (2006+175=2181), deoarece Cartea II Macabei a fost scrisă aproximativ între anii 175-161 Î.Hs.

(II). ”Teologia” zalmoxiană : premiză a “îndumnezeirii”

Toate neamurile au primit aceeaşi făgăduinţă a mântuirii şi aceeaşi descoperire a credinţei s-a vădit tuturora la vremea potrivită (“plinirea vremii”). În fond, virtutea acestei făgăduinţe unice, este dată la orice neam - “Fond monoteist originar”. Dar pierzând râvna mântuirii şi risipindu-se în Babilonul împreunărilor cu cele plăcute simţurilor, au ajuns să ridice chipuri cioplite atât celor care le prilejuiau plăcere, cât şi celor care le iscau teama de durere. Prăbuşindu-se în petrecerea istoriei din afară, li s-a schimonosit chipul dumnezeiesc şi odată cu aceasta şi-au smintit şi trăsăturile omeneşti, iar Fondul monoteist original s-a sfâşiat cu totul. Este însă foarte posibil ca la geto-daci, tocmai datorită lui Zamolxis, să fi păstrat anumite trăsături duhovniceşti pe care le asociem de obicei lucrării cele mai presus de firea a harului; să fi prins rădăcini atât de tainice, încât I-a singularizat pe de o parte printre celelalte neamuri, iar pe de alta i-a învrednicit să primească şi să iubească firesc, mântuirea lui Hristos. Herodot a zăbovit mai îndelung asupra lui Zamolxis spunând că geţii “nu cunosc vreun alt zeu afară de al lor” şi că unii “îl cred acelaşi cu un alt zeu Gebeleisis”. Gebelesis, nume secund al lui Zamolxis ar veni din “Kefalitis =Kefali Dis =Kefali Dios”, ceea ce înseamnă “Capul lui Dumnezeu”. [4]

De aici s-au risipit în toate direcţiile părerile celor care vieţuiesc în curţile cele vechi ale istoriei. Cei mai puţini au spus că dintre toate neamurile trace, geto-dacii credeau într-un singur zeu; alţii că slăveau o pereche de zei, iar cei mai mulţi au socotit că ei credeau într-o mulţime de zei, la fel de numeroşi ca şi al altor popoare păgâne. Şi iarăşi alţii, pentru a netezi confuziile au susţinut că erau Henoteişti, adică adorau o divinitate principală ca şi cum ar fi fost una singură fără a fi însă singura divinitate. Deşi celelalte zeităţi erau periferice şi fără o prea mare importanţă în viaţa strămoşilor noştri ele au fost de multe ori scoase în evidenţă doar de viziunea şi interesul cercetătorilor pentru că este greu de spus şi nici nu e important de altfel, de aflat, câţi zei s-au născut din patimile şi rătăcirile geto-dacilor şi câţi au venit cu haine împrumutate de la greci, romani sau alţii. Cert este faptul că Zamolxe nu era cinstit ca zeu pentru înţelepciunea omenească, ci pentru că “îndumnezeit” putea să le vorbească despre dumnezeire; n-a ajuns la aceasta prin “ierarhizare” nici prin “transfer în nonimediat ”(Blaga) ci pentru ca numai ca zeu şi nu ca simplu om putea să dea oamenilor nemurirea şi fericirea veşnică.

Pentru cei narativi la istorie, este poate important să-şi adune cu grijă grămăjoarele de date şi epoci, să numere veacurile ca pe galbeni sau să-şi şerpuiască mintea prin găvanele timpului şi nedumeriţi să iscodească de unde a năzărit şi cine a fost Zamolxe. Pentru noi este important că “învăţătura stăruită de el şi ţesută din pregustarea unei alte lumini decât cea a firii”(Dinu Cruga), nu îngăduia “reprezentarea figurată a divinităţii”.[5] Şi de aceasta nu putea intra în cuibul priceperii lumii greco-romane, năpădită de zei care mişunau din templu în templu şi ale căror statui înfiorau până şi pietrele din care erau ciopliţi. E adevărat că mai demult în aceeaşi ceată a timpului în care Zamolxe îi mână pe geto-daci pe tărâmul neştiutei nemuriri, grecii înălţase cu temere un altar pe care era scris: ”Dumnezeu necunoscut” şi pe care l-au cinstit deşi nu l-au cunoscut până în amiaza zilei când Apostolul Pavel l-a vestit. Dar acest “Dumnezeu necunoscut”, de la greci a fost o ciudăţenie şi nicidecum orânduiala. “Preferinţa pentru non-figurativ explicată de unii prin cvasi-aniconismul religiei dacice, devine tot mai relativă datorită noilor descoperiri”, afirmă un dezgropar al trecutului, socotind pesemne nu absenţa statuilor ci prezenţa artelor mărunte. Deci acelaşi spune: ”Lipsa totală a sculpturii monumentale şi a picturii murale este compensată de artele minore, orfevrărie, argintărie, decoraţia vaselor de ceramică şi prin plastică”.[6] Când romanii au cucerit Dacia, au distrus templul de la Grădiştea Muscelului, fapt similar numai celui din Ierusalim. ”Religia lor, a geto-dacilor nu putea fi asimilată, încorporată Romei politeiste”, spune părintele Constantin Galeriu.[7] Iar părintele Dan Ilie Ciobotea adaugă: ”Întrebarea de ce Zamolxis n-a intrat în panteonul roman (cum se întâmpla cu zeii popoarelor cucerite), comportă un sens profund care relevă o anumită diferenţă sau nepotrivire între Zamolxis şi zeităţile romane.[8]

Cei ştiutori în rostirile pietrelor, citind Munţii Orăştiei au aflat sanctuare în vechile “Cetăţi de la Costeşti , Blidaru, Piatra Roşie, Baniţa, Piatra Creivii, Balta Doamnei, Barboşi şi Grădiştea Muscelului”. “Rezemate pe grumazul înălţimilor”, spune părintele N. Macsim, [9] ”Toate sunt orientate în raport cu punctele cardinale şi cu steaua polară”, ceea ce denotă încă o dată înaltă spiritualitate pe de o parte, iar pe de alta tehnica avansată dar şi deosebirea de celelalte popoare. “Autorii antichităţii precum şi specialiştii romani în istoria veche românească cum ar fi: Vasile Pârvan, Mircea Eliade şi alţii”, au folosit termenul de Zalmoxe şi nu de Zamolxe, de la ZAL ce înseamnă moş, (străbunic), veriga, legătura, zală (a neamului); pe când Zamolxe vine de la Zamul, Zemili ceea ce înseamnă pământ. Consider că ambii termeni sunt corecţi pentru că şi în primul caz (Zalmoxe)se arată legătura marelui rege şi profet cu neamul său, dar şi în cel de al doilea caz (Zamolxe)aceasta legătură a geto dacilor cu pământul, nu în sens panteist, păstrată până în ziua de astăzi de neamul nostru, scoate în evidenţă accentuând şi confirmând lupta pentru apărarea acestui pământ “sfânt”. Dar pentru că marii noştri istorici folosesc termenul de Zalmoxe, mă voi opri şi eu tot la el. “Om înţelept, învăţător, binefăcător, profet, preot, rege, zeu între alţi zei, el ajunge prin ierarhizare divinitate supremă venerată şi iubită”.[10] Trecând peste “ne-serioasele” comentarii ale unor scriitori (L. Blaga, Radu Vulpe şi alţii), care spun că Zalmoxe nu ar fi existat în realitate, numele lui fiind doar un “calificativ” [11] sau că el ar fi “smuls din imediatul terestru şi transpus în non-imediat, ca realitate spirituală prezentă”, [12] sau că ar fi fost “sclav al lui Pitagora în insula Samos” [13] şi că ar fi învăţat semne de “proorocie şi vrăji” de la egipteni; putem afirma cu toată convingerea că el nu era deloc o abstracţie filozofică sau un “jalnic imitator “al superstiţiilor egiptene, ci a existat cu adevărat “îndumnezeindu-i pe geto-daci, aşa cum Hristos îndumnezeieşte pe creştini.” [14]

Ipostasul fiecărui om vine de la Dumnezeu dar vine străbătând prin mediul unui trecut acumulat în părinţii pământeşti şi acest drum se integrează în actul constituirii sale după imaginea ce o are în jur—deci nu poate spune că cineva dacă ar vrea să renunţe la naţional, ar putea şi să facă acest lucru de fapt, pentru că nu se poate întoarce din nou la starea sa de puritate apriorică. Şi asta pentru că, calitatea naţională nu stă într-un colţ al sufletului sau este “supraadăugat” la el, ci este una cu sufletul. De la cel mai mic gest la cea mai înaltă gândire, izul naţional, farmecul lui penetrează totul, dându-i frumuseţea originală unică şi irepetabilă. Întrucât natura umană este dar de la Dumnezeu şi omul este chil al lui, atunci nu poate fi ceva rău în componenţa naţională, Omul experiază cele ale vieţii cu toată fiinţa lui, cu toată personalitatea lui, de aceea această lucrare “în sobor” a calităţilor sale nu înseamnă deloc uniformitate, ci armonie. Este asemenea corzilor unei chitări, care deşi sunt separate, totuşi sunt unite atunci când se interpretează o arie de cântec, fiecare aducând în parte “ceva”, fără de care respectiva arie nu ar mai fi frumoasă. Şi aria cântecului este şi viaţă, o viaţă de omeste ca o “arie de cântec”. Harul dumnezeiesc se lasă turnat în tiparul sufletului naţional dându-i acestuia strălucire ceresc—pământească. Naţiunile sunt asemenea unor flori parfumate de câmp, încălzite de acelaşi soare, udate de aceeaşi ploaie, îngrijite de Acelaşi Mare Grădinar, care deşi sunt de diferite forme, culori şi miresme, totuşi sunt ca într-o simfonie ce-ţi încântă ochiul. Cine a văzut un câmp înflorit înţelege toate acestea. Creştinismul fără naţional este şi “supranaţional” –fiind de origine divină dar şi naţional, pentru că este şi de origine umană; mai corect spus este de origine divino-umană. Cincizecimea a arătat aceasta; Duhul Sfânt s-a pogorât în limbi de foc dându-le putere Sf.Apostoli de a vorbi în limbi, deci nu într-o singură limbă –cum greşit mai fac unii dintre fraţii noştri cei întru Hristos, confirmând faptul că este (naţionalul)voit de Dumnezeu. “În cusătură şi în crestături de lemn se ţine linia dreaptă, sobră, care exprimă discret subliniat sentimentele. Se fereşte linia curbă care uşor degenerează în umflătură şi vulgar – tehnica noastră populară deosebită. Icoana bizantină cu linii drepte, sau icoana ortodoxă românească, are expresii ale purităţii, cu priviri în care nu se insinuează nici meritul dar nici păcatul; l-a învăţat pe român ce este discreţia. Românul ştie în arta lui un lucru pe care numai un aristocrat îl ştie: ce trebuie să omită……el este chemat să realizeze o cultură de un clasicism original, de-o limpezime, de-o armonie dar şi de o adâncime neajunsă încă pe faţa pământului. ”Cine nu a văzut îmbinarea şi mulţimea culorilor portului nostru naţional, îmbinare unică, vie ce nu egalizează în bogăţie şi frumuseţe vreo altă tradiţie” . “Dar această chemare să se realizeze, trebuie să nu ne forţăm a ieşi din originalitatea noastră care este legată de Ortodoxie…..Căci mai aproape de Ortodoxie înseamnă mai aproape de noi înşine şi de misiunea noastră”. [15]

În fine, ”naţionalismul” în sine luat nici nu mântuie, nici nu pierde, dar în practică orice naţionalism sau mântuie sau pierde, după cum este sau nu este străbătut de credinţa creştină. [16] Dacă este să amintim de cultura noastră naţională putem spune că ea ne-a fost cultul poporului nostru pentru idealurile noastre naţionale. Cu atât mai mult am avut o înţelegere mai adâncă şi mai luminoasă pentru religiunea noastră, pentru moravurile, datinile şi obiceiurile noastre, pentru arta populară, cu cât ne-am adânci în naţional unde am găsit “infinitul de frumos şi de înţelepciune”. O viaţă simplă rurală a unui sat cu un cult religios, plin de artă şi obiceiurile sale pământeşti—divine este un “centru de adevărată cultură, un rai sufletesc”, cum spunea domnul Aurel Popovici.[17] Această viaţă a celor de aici este o viaţă elevată, plină de cultură şi de energiile necreate ale harului dumnezeiesc, în care nimeni nu se simte singur, pe lângă viaţa petrecută în cele mai moderne şi elegante oraşe unde este mai mult o “sălbăticie rafinată”, unde covârşitoare est animalitatea şi atrofierea simţurilor este extrem de mare. ”Cu un fir de iarbă românul nu se simte singur, dar cu un zid da”—spunea părintele Dumitru Stăniloaie.

Cu asemenea înţelepte, seculare, splendide şi deci trainice idei şi virtuţi, neamul românesc este chemat de Dumnezeu să fie făcător de cultură (să insereze culturii duhovnicie)adevărată, apărător al neamurilor creatori de civilizaţie creştină, originală, curată şi sănătoasă.

(III). Ortodoxie şi Românism

“Noi în lume cât vom sta”, spunea domnul Aurel Popovici, pe Dumnezeu, voinţa Lui şi Evanghelia Lui,i-l vom reprezenta!Şi prin El numai pe noi înşine! Căci noi suntem o firmă în lumea aceasta largă, nu samsari! Poate cea mai veche firmă in Europa, şi poate cea mai onorabilă din câte au fost şi sunt. Căci pe nimeni, n-am asuprit, n-am jupuit. Noi pe nimeni n-am pus pe rug pentru credinţa lui, pe nimeni n-am căutat să-l dezbrăcăm de naţionalitatea lui, de sufletul lui. Neam de oameni blând şi bun şi cu frica de Dumnezeu, românii au fost şi sunt un popor de o evanghelică tolerantă şi înţelepciune, ca puţine altele. Neam de păstori şi lucrători în via Domnului, ei au crescut şi s-au dezvoltat, de mii de ani, în aerul liber al naturii. În codrii şi câmpii, sub cerul senin şi în căldură, dar şi sub cer noros, în crivăţ şi zăpadă. Ei au cunoscut şi cunosc tainele firii mai bine decât toate colegiile profesorale din lume. Căci ei nu cărau natura cu bucata, în ateliere şi laboratoare. Şi n-o priveau cu ochelarii negrii ai fuduliei, ci cu sufletul curat, cu ochiul ager. De aceea o cunosc de minune”.[18] De minune o cunosc şi în lumină o cunosc, pentru că suntem singurul popor de pe tot pământul care spune lumii, lumina, anticipând nu numai cuvintele Evangheliei, ci şi cele mai noi descoperiri ştiinţifice care au demonstrat că la baza materiei înconjurătoare stau corpusculii de lumină.

Singurul popor care a găsit soluţia vindicativă împotriva răului, care a anulat astfel teribila teamă de cel rău şi de moarte cu care Apusul este terorizat, prin acea sublimă expresie, unică: ”a face haz de necaz”. Aceasta reprezintă o înţelepciune şi o cunoaştere a mecanismelor minţii, extrem de înaltă, pentru ca numai atunci când urâtul, moartea, necazul sunt luate în râs.(“nu de râs”, nu naiv şi desprins de realitate),numai atunci răul şi necazul nu mai are puterea distrugătoare asupra sufletului omenesc, ci i se anulează toate efectele lui negative, preschimbându-le în efecte pozitive. Prin această atitudine maleficul este forţat să devină benefic altfel se dizolvă de la sine “precum se topeşte ceara de la faţa focului”. Trăsătura fundamentală a sufletului românesc, această veselie sfântă, acest surâs îngeresc(care nu este râs nebunesc şi zbuciumat),acest, ”râs patriarhal” stă alături de “dreapta socoteală” şi de OMENIE, CUMSECĂDENIE ceea ce este de asemenea ÎNDUMNEZEIRII, făurind omul integral şi integrat în universul creştin. Să ne amintim numai isprăvile lui Făt—Frumos din basmele noastre populare căruia îi vine puterea de a birui cele mai mari încercări nu din puterea fizică sau din întortochelile minţii, ci din curăţia lui sufletească, omenia şi puritatea lui. Sau de Dănilă Prepeleac, ţăranul simplu, care însă râde de diavol şi-l păcăleşte făcându-l să-l slujească. Ce pline de încărcătură şi înţelepciune sunt basmele noastre ,adevărată spiritualitate şi cultură a poporului român, care s-a născut poet, după cum afirma V.Alecsandri. Acest popor poet şi creştin a fost să fie aşezat la răscruce de vremuri şi de lumi şi cine ştie cum bat vânturile la răscruci? Dar aceasta în loc să-l doboare, mai mult l-au întărit, l-au lămurit căci “popor plămădit în plenitudinea firii, românii au fost şi sunt o naţie de voinici.

Subliniind ca niciodată nimeni nu a văzut abstracţiuni ca denumirile de: pomi, flori, copaci, ci toată lumea a văzut: viorele, trandafiri, pruni, meri şi aşa mai departe, aşa nici nu a văzut nimeni vreo “omenire”, ci numai neamuri şi naţionalităţi ; acest neam al nostru a fost greu încercat, a avut o cruce grea(dar frumoasă) de purta în istorie, cu toate că a apărat toate neamurile Apusului şi Răsăritului, fiind la poarta a două lumi diferite; el a rămas bătut şi neapărat de nimeni. Dar ca pasărea legendară Phoenix, a reînviat căci niciodată nu a fost supus, îngenunchiat de tot. Iată care era portretul fecioresc şi frumos al poporului român, descris de profetul—poet al neamului nostru—Eminescu: “Când zicem “român”, fantasma psihologică care trece pe dinaintea ochilor noştri în acest moment e un om a cărui semn distinctiv e adevărul. Rău sau bun, românul e adevărat! Inteligent fără viclenie, rău—dacă e rău—fără făţărnicie; bun fără slăbiciune; cu un cuvânt ni se pare că atât calităţile cât şi defectele românului sunt întregi, neînchircite. El se arată cum este. N-are cocoaşă intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab, îi lipseşte acel iz de slăbiciune care precumpăneşte fenomenele vieţii noastre publice sub forma linsă a bizantinismului şi a expedientelor. Toate figurile acele făţarnice şi rele, viclene şi fără inteligenţă, toate acele câte ascund o duplicitate în expresie, ceva hibrid nu încap în cadrul naţiunii române. Poate deci că acei oameni nu au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie din rase mai vechi, prea osificate, prea staţionare, pentru ca prin încrucişare să poţi scoate ceva din ele.” [19]

( IV). Kogaionul, „muntele sfânt”, Athosul duhovniciei geto-dace

Acest mare Zamolxe trăia retras pe vârful sau în peştera unui munte, loc cunoscut doar regelui şi câtorva slujitori apropiaţi ai acestuia.Strabon zicea: “Muntele a fost socotit sfânt şi aşa-l numesc. Numele lui este Kogaion, la fel cu al râului care curge pe lângă el”. Mai târziu au locuit în el toţi marii preoţi de după Zamolxe. Părintele P. I. David spune că este: “Un munte unic în felul lui în istoria religiei popoarelor” [20], iar părintele Iova Farca adaugă: “Până în prezent nu a putut fi localizat,orice încercare de localizare fiind controversată".[21] Încă nu se ştie de fapt care este numele corect al lui, întâlnim astfel mai multe variante ca: Kogaionon, Cogaenum, Cogheon, Gogaion, cert fiind ca doar ochiul duhovnicesc îl poate desluşi, el fiind: “…jumătate-n lume,jumătate-n infinit, cum spune poetul nostru naţional Eminescu,sau cum am spune noi teologii: “este în lume dar nu şi în lume”îmbrăcându-l într-o aură apofatică areopagiană. “Poate că muntele cel ascuns,spunea Mihail Sadoveanu, va rămâne necunoscut până la sfârşitul timpurilor. El era un loc oprit, păstorii din toate zările au semne, bouri bătuţi în copaci străvechi şi, nu treceau cu turmele lor peste acest hotar. Locul unde sălăşuia proorocul lor cel bătrân,nu trebuia să fie cunoscut şi cercetat decât de unii din învăţăceii lui; şi acei învăţăcei, când coborau între oamenii din lume, aveau limba legată pentru orice nume şi orice lămuriri;asupra muntelui tainic putea primi numai Dumnezeu cu ochii lui de stele şi numai El putea glăsui cu tunetul Său”.[22] Toate marile revelaţii dumnezeieşti s-au întâmplat pe culmile munţilor: “Toţi munţii pe ale căror vârfuri au avut loc teofanii sau epifanii, ca Sinaiul şi Taborul, sau pe care au sălăşuit zei ca Olimpul şi Ida cretană, au fost consideraţi ca munţi sacri”, [23]spune părintele Iova Fârcă. Mircea Eliade sublinia că: “În imensa arie Carpato-Danubiană şi Balcani, ca dealtminteri şi pretutindeni (Asia Mică, Iran, India)încă din cele mai vechi timpuri până la începutul veacului nostru,vârfurile de munte şi peşterile au fost ales al asceţilor, călugărilor şi contemplativilor de tot felul”.[24] Văile, munţii şi codriicei deşi formau metoacele Muntelui Sfânt, iar cei ce trăiau în ele,erau toţi cu metania din Kogheon.Creştinii de mai târziu au dat denumirea de Muntele Sfânt-Ceahlăului, care împreună cu împrejurimile lui formează după tradiţie, una din cele mai vechi vetre de sihăstrie de pe pământul ţării noastre. [25] Aceasta fiind şi prima încercare de identificare a Kogheonului. M.Sadoveanu urca Kogheonul în Munţii Călimani, iar francezul d”Anville (în sec. XVIII-lea) îl caută în regiunea Caşin. N.Densuşianu încerca să-l identifice cu munţii Bucegi având ca vârf -Omul.Ion Andreescu vorbeşte despre zona Muscelului ca zonă unde s-ar fi aflat tainicul Kogaion.

“La complexul anahoretic rupestru din partea de vest a străvechiului sat Piaţa,azi satul Corbi,unde un magalit ar infantisa un mare preot dac”. [26] Această ultimă încercare este de la bun început, considerată un eşec pentru ca “zalmoxismul nu a admis reprezentarea configurată a divinităţii” iar “vatra isihastă de la Corbii de Piatra nu este mai veche ca cea de la Alunişul Nucului (Buzău),adică în primele decenii ale sec.XIV,chiliile de aici fiind ale unor călugări ortodocşi şi nu ale unor anahoreţi zalmoxieni”.[27] Savantul peruvian Cusco împreună cu alţi cercetători au identificat Kogheonul cu Muntele Cozia, unde se găsesc o sumedenie de stânci cu aspect ciudat, cărora li s-a dat tot felul de nume.Alţii ca, Doru Todericiu observa că în aceşti munţi(Cozia) între Mănăstirile Cornetu şi Stănişoara există trei peşteri suprapuse spre care conduce o potecă marcată cu chipul balaurului dac. [28] Acest lucru poate fireşte dovedi, că ar fi fost aici o veche vatră ascetică geto-dacă dar nu neapărat însăşi Măria Sa -Kogheonul. După Constantin şi Adrian Daicoviciu urmaţi de D.M.Pippidi, Kogaionul nu ar fi altul decât Dealul Muncelului sau Dealul Grădiştei de azi, din Munţii Orăştiei cu complexul lui de sanctuare,[29] unde s-ar fi ridicat apoi Sarmisegetuza, capitala Daciei.Deşi această capitală a Daciei a fost la început la Argedava (Popeşti Novaci pe Argeş) şi mutată apoi aici de Burebista, totuşi nu se poate trage o concluzie clară şi definitivă că aici ar fi fost Kogaionul. Şi aceasta pentru că localizarea se izbeşte de faptul lipsei de peşteri din zonă şi apoi nu trebuie uitat nici faptul esenţial că în alegerea Kogaionului ca munte sfânt a fost important ca acel loc să fie cât mai izolat, retras faţă de aşezările omeneşti, tocmai ca Marele Preot să poată trăi in singurătate, meditaţie şi în contact cu Divinitatea,[30] deci nicidecum un centru mai populat şi cu atât mai puţin capitala ţării. Altă ipoteză mai plauzibilă dar nu prea clară a fost inclusă de Alexandru Borza(Cluj)Kogheonul este Muntele Gugu, situat la hotarul dintreBanat Transilvania şi Oltenia, în extremitatea occidentală a masivului Retezat, între Oslea, Godeanu, Ţarcu şi Retezatu.[31] Victor Kernbach, e şi el de aceeaşi părere, aducând câteva argumente optice.Acest cel mai înalt pisc al Masivului Godeanu uneori se ascunde. Dacă vii din Retezat spre apus şi e senin şi,soarele străluceşte în sens avantajos, Gugu, poate fi învăluit în ceaţă, sau cine ştie cum şi ce,fiindcă pentru vedere apar numai cerul şi orizontul,caşi cum muntele ar fi străveziu. Nu se întâmplă totdeauna aceasta,poate destul de rar, dar uneori muntele Gugu se ascunde…[32] De altfel la poalele acestui măreţ munte sunt menţionaţi locuitorii lui care îşi zic gugani sau mai degrabă gugulani, frumoşi la chip,mândri şi tăcuţi,care păstrează o anume tradiţie a lor,despre care vorbesc cu zgârcenie.Ei spun că neamul lor este acolo pe muntele Gugu, de la potop sau de la începutul lumii; ba mai mult, că ei, guganii sunt primii oameni de pe pământ înaintea cărora nu au mai fost alţii. Să ne amintim că Pausanias se referea la pelsalgi ca la prima populaţie hiperboreanăde după deluviu.[33] Din toate aceste încercări de a găsi locul unde a a fost Kogheonul nu se poate decât să tragem următoarele concluzii:

1.Dumnezeu nu a vrut încă să ne descopere această vatră duhovnicească îmbibată de teologia zalmoxiană sau poate nu a venit încă timpul acesta

2.Întreaga salbă a Carpaţilor este presărată cu vetre duhovniceşti geto- dace şi este de neânchipuit că ar fi fost vreo vreme când codrii , desişurile stâncile şi văgăunile carpaţilor să nu fie mişunate de “călugării geţi” cum îi numeşte V.Pârvan sau monahi ai lui “Zalmoxe”,după marturisirea lui M.Sadoveanu.

Datorită acestora geto-dacii l-au primit pe Hristos, recunoscându-l fără ezitare ca fiu al lui Dumnezeu. Iar în Duhul Sfânt au recunoscut izvorul de viaţă veşnică curgător din Hristos,din care bând puteau dobândi nemurirea despre care vorbise Zalmoxe. [34]

(V). Încheiere

“Voi care mergeţi să îngenuchiaţi la morminte vedeţi-i aşa cum au murit ca să înţelegeţi ce suflet s-a îngropat la temelia României şi să respiraţi teribilul duh al morţii lor care e viaţa noastră.” - agrăia Nichifor Crainic. [35]

“Românul absolut” - Ţuţea Petre spunea: “ Întotdeauna când gândesc în spiritul poporului român mă mut cu arme şi bagaje în viitor...” [36], Deci se cuvine să rostim peste veacuri o “Rugăciune de Seară: ”Rugă aducem Ţie Hristoase, să păstrezi România şi pe români la pieptul Tău pacinic şi săi încălzeşti cu Duhul Cel Sfânt ca după seara necredinţei şi a întunericului să răsară şi soarele dreptăţii în dimineaţa nemului, ca să te slăvim şi în “Ruga de Dimineaţă” Amin!”

BIBLIOGRAFIE ŞI NOTE:

[1] Alex. Câmpeanu, „Recenzie la I.Ctin. Drăgan”, Mitropolia Banatului, nr. 1-3, 1980, pg. 204

[2] Pr.I.Ionescu, „Crearea primului stat dac centralizat şi independent condus de Burebista”, Glasul bisericii, nr.6-9, 1980, pg.559

[3] Diac. Gheorghe Băbuţ, „Pelerinul Român”, Editura Credinţa Noastră, Oradea, 1991, pg.152

[4] Pr. Dan Ilie Ciubotea, „Elemente ale religiei Geto-Dacilor favorabile procesului de creştinare a strămoşilor”, Studii Teologice, 1976, pg.616

[5] Pr. Iova Fârcă, „Unde a fost Kogheonul?”, Mitropolia Banatului, 1980, nr.1-3, pg.48

[6] Silviu Sanie, „Viaţa spirituală a Geto-dacilor”, Mitropolia Moldovei, 1980, nr.6-8, pg. 502

[7] Pr.Prof.Dr. C-tin Galeriu, „Autocefalia B.O.R., retrospectivă istorică”, Glasul bisericii, 1975, nr.11-12, pg. 1142

[8] Pr. Dan Ilie Ciubotea, Op.cit., pg.616

[9] Pr.I.Macsim, „Timpul şi spaţiul sacru în spiritualitatea Geto-Dacică”, Mitropolia Moldovei, 1980, nr.6-8, pg.513

[10] Pr. Teodor Voştinariu, „ Permanenţele spirituale Daco-Romane”, Mitropolia Banatului, nr. 1-3, 1980, pg.28

[11] Radu Vulpe, „ Aniversarea a 2050 de ani de la primul stat Geto-Dac centraliyat”, B.O.R., nr.7-8, 1980, pg.748

[12] Pr. Teodor Voştinariu, „ Trilogia culturii”, Bucureşti, 1969, pg.365

[13] Silviu Sanie, Op.Cit., pg.501

[14] Pr. Teodor Voştinariu, Op.Cit., pg.501

[15] Pr.Prof.Dr.Dumitru Staniloaie, „Otrodoxie si românism”, Editura Asociaţiei Românilor din Bucovina de Nord, 1992, pg. 125

[16] Aurel C.Popovici, „Naţionalism sau Democraţie”, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pg 28

[17] - [18] Ibidem, pg. 59 - 60

[19] Ibidem, pg. 189

[20] Diac. P.I.David, „Religia Traco-Dacă şi Celtobritană”, B.O.R., 1975, nr.3-4, pg.400

[21] Pr. Iova Fârcă, Op.Cit., pg. 43

[22] - [23] Ibidem, pg. 45 - 46

[24] Mircea Eliade, „Zalmoxix un Dumnezeu vanitos”, Editura Episcopiei Americii de Nord şi Canadei”, Chicago, 1972, pg. 44

[25] Ieromonah Ioanichie Bălan, „Vetre de sihastrie Românească sec.IV-XX”, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1982, pg. 122

[26] Pr. Iova Fârcă, Op. Cit., pg. 47

[27] - [33] Ibidem, pg. 48 – 54

[34] Pr. Iova Fârcă, „Asceza la geto-Daci”, B.O.R., 1980, nr.7-8, pg. 796

[35] Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie”, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pg.220

[36] Petre Ţuţea, „322 de vorbe memorabile”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pg. 86

*