Strada mea...pacea mea!

Strada mea…pacea mea!

Motto: “Suntem copii, indiferent de varsta biologica, suntem copilarie, indiferent de varsta spirituala, suntem vantul, suntem ploaia, suntem soarele si iarba ce ne-au mangaiat odinioara fruntile, cand inca nu cunosteam “schimonosirea vremurilor hade”; suntem noi, numai daca in noi insine traieste Copilul!”

Cand suntem batuti de “valurile vietii”, asemenea unei barci in furtuna(Sf. Ioan Hrisostomul), ne regasim, in amintirile din copilarie. Atunci nu mai suntem intr-o “sclifosire de titrati” ci suntem noi, goi de cunostintele paradigmatice ale citadinului. Numai “acolo” suntem autentici, aici, in “dincolo” suntem “produsul” educatiei, al scolilor, al prietenilor, al anturajelor, avem cate putin din toti, numai din noi nu avem! Inchipuiti-va ca nu ati fi cunoscut pe nimeni, ca ati fi fost pe o insula pustie (ce este mai pustiu decat un oras in mersul lui spre “tranzitia insingurarii”?), unde nu era nimeni, acolo, si numai acolo ati fi fost si ati fi ramas voi insiva. Asa, aici, avem in mintile si sufletele noastre cate putin din toti cei pe care i-am lasat, voit sau nu sa ne “instruiasca”, sa ne influenteze. Unde se termina ei, si unde incepem cu adevarat noi? Nimeni nu stie. Asadar sa acceptam: Nu mai suntem noi!

Asa am inceput si eu…pe strada mea cu nume mare: Anton Pann, cel mai frumos nume de strada si calare pe acest nume de destin am crescut, la umbra “Povestii” lui Pann si a “Vorbii” lui Anton: “ Nu sa poate omul sa fie cu doua, si tanar si cuminte…” (“Despre Timp si varsta”, Povestea Vorbei, Anton Pann). Si ce minunat am crescut…la umbra castanilor falosi ce impodobeau ca pe o mireasa pretentioasa strada mea. Erau asa de falnici, incat isi dadeau mainile peste pietrele caldaramului, metamorfozat mai apoi cu alai in asfaltul infierbantat de joaca. Cand privesc pe starda despuiata de castanii ei,a cum imi vine sa plang de ciuda vremurilor trecute. Ce, parca stiam noi cine este la conducerea tarii, copii sunt prea “seriosi”, pentru astfel de lucruri de nimica, noi aveam probleme capitale: ce joc sa mai inventam azi, pe cine sa mai ne varsam naduful varstei, ce baba sa mai zapacim, ce pom cu stapani zgarciti sa mai dezbracam…nu ne preocupam de metafizica, nici nu ne interesa de vreun “Counter Strike” sau “Half Life”, acestea erau in neguri de vremi…din viitor. Strada mea, ca ulitele lui Creanga, nu adasa mai putin a mireasma de copilarie, era plina de zumzetul musculitelor, al pasarilor, avea din acea pace a “Marilor Lavre” din Meteora copilariei. Cum paseai pe strada, intrai in lumea noastra, si daca nu te impiedicai de vreo ata pusa dinadins intre garduri si copaci, atunci singur rasuflai usurat de caldura si adapostul ei. Aveam de toate acolo, nimic nu ne lipsea, cand parintii nostrii erau plecati pe la serviciu, prea-zilnicei paini, Ea, strada ne era tovaras dar si parinte. Imi aduc aminte de un “protest” inedit, impotriva cozilor la lapte si paine din vremea de trista amintire…exasperati ca trebuia sa stam la coada inca de cand soarele se spala in rasarit, intr-o buna zi am pus pe placa de deasupra magazinului de “Paine”, din coltul strazii, mai multe foi albe pe care scria: “ Snake Bar” (asa vazusem noi ca sta scris pe unul din cele 2 baruri din orasul nostru!). Ce ne-am mai amuzat atunci cand “pensionarii vechiului regim” au sosit dis-de-dimineata la magazin…! A meritat sa ne trezim de dimineata pentru a savura isprava noastra. Stateau cu gurile cascate si descifrau pe litere ce scrie pe locul unde era magazinul de Paine. S-au dus la “Gostatul” de dupa colt, dar aici alta surpriza…cocotat pe “reclama” de carton presat era scris: “ Agro-Shop”, in cel mai americaneste spirit. Ce s-au mai “ofticat” vechile cadre ceausiste. Asa protestam noi, inca de pe atunci, cu umorul unic al acestui neam si cu inima usoara a copilariei, toate, bineinteles sub ochiul parintesc al strazii noastre. Eram si nebuni si frumosi la suflet…nu stiam de “La Familia”, sau de “Parazitii”, nu cantam “Dupa blocuri”, pentru ca noi am crescut in umbra mamei “Strazi”. Ne simtem superiori cand raspundeam : “locuim pe Anton Pann, cu doi de “n”! In fata strazii, mai era o minune: Castelul Marghiloman si Parcul cu acelasi nume. Aceste doua axe mundane ne-au crescut sufletele si ni le-au ghidat. Din vremuri mai vechi, cartierului nostru marginas (nu mahalagiu) ii se spunea rusinos: “Trei paduchi”, deoarece erau trei “amarasteni” care mereu luau bautura pe datorie, acum cu mandrie I se spune: “Trei teologi”, deoarece strada mea, coloana vertebrala a cartierului a zamislit din pantecele ei, trei teologi, trei preoti. Vedeti, de aceasta am spus ca strada mea era mama…pentru ca a nascut!(veritabil aspect mariologic!) Castelul Marghiloman, asa cum il tinem minte, era “sediul” , cartierul nostru general, de unde plecau toate “tacticile de asalt”, ale copilariei. Ii stiam toate cotloanele tainice, toate strafundurile si secretele lui ni se dezvaluiau. Cand eram alergati de vreun paznic ingrat, recurgeam la “intrarile secrete” ale castelului si ne faceam nevazuti. Eram printii si cavalerii castelului. Intr-adevar, zicala: ”se cauta un Marghiloman”, zicala cu implicatii politice si acum de dezbatut (vezi “Pacea de la Bucuresti”si implicatiile lui Alexandru Marghiloman), noi am transfigurato in : “ se cauta in Marghiloman copii Anton Pann-ului”! De jur imprejur erau putine alei, dar multa verdeata buna de ascuns sau de joaca. Aveam acest “plaman marghiloman” aproape de noi, si asta a contribuit la desavarsirea “luptei de gherila” a copilariei noastre.

Alta data, exasperati de unii vecini care ne turnau parintii la securitate, am hotarat, in comandamentul nostru din Castel, sa pedepsim aceste fapte cu masura cea mai aspra: “sa le schimbam portile”! Zis si facut! Cu o ranga serioasa am “saltat” din balamale portile celor vizati si le-am schimbat intre ele…si ca tactica sa fie cu “acoperire” deplina, la unii dintre noi, “partizanii copilariei”, am adoptata aceiasi tactica, de “mutarea din tatani” si a propiilor porti. Acoperirea a fost perfecta…la fel si rasul nostru…! Dimineata, cei cu “structura” modificata, au constatat uimiti ca portile lor sunt in mod miraculos schimbate ca intr-un veritabil serial din “Dosarele X”. Numai ca noi eram si UFO-logi si autori, Mulder si Scully, eram tot noi. Ce mai ras a fost! Iata ca nu numai lupta anticomunista era prezenta ci si dezmistificarea unor “ doamne intepate”, adica ce vreau sa spun? Erau unele “fete de militian”, care nu credeau nici in diavol, nici in Dumnezeu, deoarece, nu-I asa?..nu li se dadea voie de taticul(sau “Tatucul”)…ateu! Le-am dat o lectie de o tin si acum minte si o povestesc in cetele-bisericute de “credincioase”, dupa slujba de duminica. (pai cum sa nu? Ele, deunazi, atee pana in strafundurile lor ontologice, acum pozeaza in “maestru de ceremonii…ortodocse”, dand indicatii tinerilor ce se “incumeta” sa vina in blugi pe la bisericile noastre de cartier!). Cand se intorceau de la serviciul lor “aranjat” de taticul de la partid, gratie si lui - “Impuscatul de cizmar”, care nu prea lumina strazile, decat din 5 in 5 stalpi, am gasit o biata mata (pisica) calcata de o dacie (cu numar par si doar din trei cifre!), pe care am legat-o, asa cu “lava rosie” ce iesea din ea, de un fir de ata mai lung si am pus-o in calea celor ce veneau de la schimbul 2. Deci mata “adormita” la un capat, noi la celalalt, in umbra batranilor castani, ce ne faceau complice cu ochii lor intunecati si ne primeau cu intelegerea “luptei noastre mistice”. Cand duduia cu pricina, care nu credea in “prostiile religiei-opiu”, se apropia, am tras usor pisica de ata si aceasta a inceput “sa se preumble” cu o dara din cele mai rosii in urma…”ateea noastra vecina”, cu parintii plini de epoleti albastrii, s-a apropiat si cand a vazut o astfel de grozavie…a scuipat, pomenindu-L totusi pe Dumnezeu, ca sa o scape de astfel de “vedenie diavoleasca”, dar a fugit cu tot cu tocurile sale luate de la “Shop”. Dar “pisica noastra martira” tot venea dupa ea in aceiasi viteza, trasa de noi. Atunci, cu toata “siguranta sa materialist-dialectica” a fugit de mama focului, zbierand si trezind un cartier intreg. Asa i-am platit noi aceasta “polita” militianului care ne “turna” tatii si fetei lui sclifosite, care “posta” in invatatoare atee. Sunt mai prejos acestea de cat povestirile humulestene? Sunt mai prejos aceste lupte decat a acelor din munti, care se opuneau regimului ateu? Nu cred, deoarece ele erau “nascatoare de strategii viitoare”, ele nu puteau trece neobservate sau fara urmarile de mai tarziu, in constiintele noastre si ale universului intreg. Si ca sa dovedesc, mai spun inca una : stiam perfect cum se construieste o petarda, cum sa ia foc, cum trebuiesc combinate: “minim de plumb” cu “bronz aluminiu”, si cum si unde se gasesc acele pietricele albe de rau, care dau scantei si aprind “petarda”. Era o adevarata traditie, pastrata cu sfintenia copilariei, aceste mosteniri “sacre”, de lupta, nu erau invatate de prin “manuale de terorism-al-quaida-n”, ci erau nascociri de ale noastre, ca si “pistoalele cu doza” de tractor, care pocneau cu catran de chibrit, mult mai interesante ca petardele si artificiile nepersonalizate de azi. Mai aveam un arsenal din tuburi mari cu spary-uri taiate, care bubuiau cu carbid, sau fluturasi cu surub si piulita, care sfredeleau cerul…sau, nu-I asa?… de “caruciorul de lemn cu rulmenti”, care ne purta pe strazi si inlocuiau masinile cu baterii de azi, prea din plasticul nefiintial, stampilat: “Made in UE”!…ce mai de “inventii’ ne luminau copilaria si cu care “pedepseam” regimul si oamenii morocanosi de atunci!

Aceste “inovatii” erau arvuna inventiilor de mai tarziu, erau sclipirile romanilor, pai ce Apusul putea el sa inventeze asa ceva? El se lafaia in “fast-food”-uri canceroase si belicoase.

Pe atunci “razbunarea” noastra pe batranii prea pisalogi, era : lipirea de afise pe casele lor, in care dadeau anunt de “vand casa, pret convenabil”, si agasarea lor de diferiti oameni care tot intrebau de pretul si actele caselor care sunt de vanzare. Ce mai prapad era cand acestia gaseau afisele buclucase! Dar cea mai mare dovada de “lupta”, la propriu, a fost cand, manati de visul “Revolutiei” si trecand ca prin minune de gloantele ucigase, am vrut sa ne impunem vointa noastra, de bun simt, de altfel, la liceul ce ne impusese, cu batai de palme peste obrazul nostru nevinovat, sa ascultam elucubratiile anagramate ale Tovarasului Cizmar. Enervati de obligativitatea de a asculta Congresele P.C.R., in clasa, supravegheati de “activistul de partid”, care mai tarziu a fost si prefect si Inspector General, am impus “tovarasilor profesori”, deveniti “domni” peste noapte, sa ne difuzeze in pauze muzica, pentru a exorciza difuzoarele de tembelitatea de partid. Bineinteles ca asa s-a si facut, dar nu fara urmari, noi cei din comitetele elevilor, care revendicam schimbarile de bun simt, am fost avertizati de aceiasi nomenclaturisti ca vom fi lasati repetenti, daca mai continuam cu “povestea Revolutiei”. Nimic mai enervant! (zic Sf. Parinti ca dracul este “si prost si fudul”!) Vazand ca stradania noastra de a termina liceul este zadarnicita, si nu pentru ca nu am fi invatat, ci pentru “tupeul”, de a ne impotrivi sistemului, am hotarat, tot in Cartierul general de la Castel, sa rapim Cataloagele cu note si sa le purificam prin foc. Zis si facut! Astfel am scapat de o repetentie nemiloasa si de razbunarea tovarasilor lupi, care si-au schimbat parul in vreo 4 partide de atunci. Mai amuzant este ca, dupa ani si ani, cand strategiile copilariei de pe strada mea a dat roade, si am fost blagoslovit cu “harul preotiei”, invitat la masa hramului, dintr-un satuc de munte a fost acelasi….”lup rosu” fost directoras de liceu industrial, acum uns cu “par” de prefect…iar dupa ce l-am ospatat la masa “agapei”, “i-am pus dop”, cu aceasta istorioara a razbunarii pe cataloagele arse si ingropate! A fost uimit, in mod neplacut, facand sa se ridice in graba, ceea ce mi-a dovedit ca prin“parul lupului” au mai ramas multe fire vechi si chiar matreata lor este in continuare evidenta.

Fiecare copilarie, are invatamintele si minunile ei, fara indoiala, dar cum sa nu vorbesc despre strada mea, despre copilaria mea, cand acolo sunt autentic si acolo ma regasesc, eu si numai eu? Si daca este sa judecam strada copilariei mele, este mai bine sa vedem, produsurile, rezultatele ei, si va marturisesc ca ma simt onorat sa fiu numarat printre copii ei, alaturi de altii si de parintii mei cei sfinti. Strada mea este ca o mare aorta, prin care pulseaza amintiri si vieti. Fiecare dintre noi are o “strada a lui”, pe care trebuie sa o redea lumii, destainuindu-I frumusetile…numai asa vom face lumea mai stravezie si mai luminoasa. Iti multumesc Doamne ca m-ai zamislit pe strada mea iubita, plina de pace si lumina!

Oricine pentru altii,

Acelasi pentru cei care ma stiu,

Iulian Gavriluta.